Să dusă şi Dumitru, săracul… Dumnezeu să-l hodinească! Ăsta iar a avut o viaţă amară. Am fost leat. Dar el, orfan de război, a terminat Şcoala comercială. El şi cu Alexe. Toţi trei am fost leat. Că noi mai eram veterani de război… Doamne ce amintiri…
Tata, Dumnezeu să-l ierte, un om şi jumătate. Toţi îi ziceau Boierul Ionuţ. Era înalt cam ca nepotu-meu ăsta, nalt şi numai muşchi ca în manualul de anatomie. Dar nu era slab. Era un om din cei ce sunt puternici. Puternici şi fizic şi moral. Şi fin în mişcări… în viaţa mea nu l-am văzut ducând o roabă. Sau să taie un lemn. El lucra cu un deget, un singur deget de la mâna dreaptă… Şi avea nişte ochi verzi şi plini de stele… Şi-l iubeau femeile… Dar nici el nu se dădea în lături când era vorba de una mai frumoasă…
Boierul, boier… Las’ că şi avea de unde… Jumătate din sat lucra la el. Dimineaţa, în cămaşă de borangic peste nădragii lui de aba: Ioane, zicea grăjdarului, gata calul? Gata, boierule, zicea Ion, şi peste o clipă şi apărea cu trăsura în curte, pregătit pentru o cursă la Târgu-Jiului. Pleca în fiecare vineri dimineaţa şi se întorcea luni. Luni pe la prânz. Nimeni nu ştia unde se duce, dar nici nu îndrăznea să întrebe. Că boierul avea turme de oi şi vite mari la munte. Muntele Arcanul era al lui şi Poienile mici şi Poienile mari, cine mai ştia…
Ei, dar când punea el de o petrecere cu lăutari… Cât se vede siliştea asta spre răsărit numai mese şi hori… Eu eram mic, să tot fi avut 6 ani… Mă îmbrăca mama într-un costum gorjenesc anume făcut pentru mine, cu pantaloni de aba şi cămaşa de borangic cu şebace, boierul cel mic.
Dar vremurile s-au dus. Eu m-am făcut copil de şcoală… Că boierul citea uşor latineşte. Şi elineşte. Şi pe mine, după ce am luat examenul de 4 clase, m-au dat la Târgu-Jiu, la Şcoala comercială.
Trei ani de zile am urmat cursurile şcolii… Şi nu eram printre ultimii. Dar greu mă dam dus la oraş… în primul an, veneam în fiecare sâmbătă acasă. Nu puteam lipsi de pe la furci sau de la vreo sărbătoare. De multe ori stăteam toată noaptea la câte o petrecere şi a doua zi eram la şcoală. Tinereţe…
Gazdă era un prieten al lui tata. Tata îi plătea… Mai în natură, mai în bani, şi mie nu-mi lipsea aproape nimic… într-o iarnă însă, în vacanţa de Crăciun, s-a îmbolnăvit tata. A stat o săptămână la pat şi a murit. După Sfântul Ion l-am înmormântat. Jale mare… Mai ales muma săraca, nu ştia pe ce lume se afla. Eu nu ştiu cum m-am desmeticit. Abia la şcoală. Plătise tata cheltuielile de şcolarizare până la sfârşitul anului. Dar ne lăsase plini de datorii. Portăreii erau mereu pe capul mumii. Şi a trebuit să vindem aproape totul să ne achităm. Multe am reuşit să le amânăm, dar muma începea să plângă când venea scadenţa. Toamna trebuia să încep şcoala. Muma se duce la Nenea, că aşa-i zicea lui frate-su. Nene, dă-mi şi mie nişte bani să achit taxa lui Gheorghe, la şcoală. Da, ce soro, Gheorghe al tău nu s-a săturat de şcoală? La datoriile voastre, taxă de şcoală vă mai trebuie. Eu îţi dau, dar îmi dai siliştea de la Cornu. Uite-o, ţi-o pun în trei sute. Altfel ştii că e dată dacă nu-ţi achiţi vechea datorie. Am renunţat la şcoală. În patru ani am scăpat de datorii. Mi-am refăcut turmele de vite şi de porci. Numai pământul nu l-am mai putut răscumpăra. Erau numai silişti de casă şi trecuseră deja prin a doua mână la vânzare.
Într-o zi m-am angajat pădurar. Că tata nu vânduse munţii şi nici mie nu-mi trecuse prin cap o asemenea idee. Eram pădurar, slujbă plătită din banii obştei şi-mi vedeam şi de gospodărie. Oile le aveam la munte ca şi vacile, şi caii, şi porcii.
Îmi plăcea pădurar. Mai ales primăvara, când se trezeau din amorţeală şi pădurea şi toate jivinele. Şi parcă şi mugurii cântau, legănaţi pe ramurile lor de un vântişor călduţ de primăvară. De urşi nu îmi era frică. Le ştiam toate bârlogurile şi toate secretele, iar Corbea îmi era prieten de nădejde. De altfel, nici eu nu eram prea zgribulit cu puşca mea de vânătoare pe umăr şi cu toată viaţa înainte…
Dar a venit primăvara anului 1949. Mi-amintesc, era ca acum, prin martie… Numai vorbea nimeni de liberali sau de ţărănişti. Mai erau câţiva prin munţi, dar cum îi prindeau îi şi condamnau la moarte. Şi doar se auzea… L-au prins la Fântâna Bradului, la Cotul Bistriţei, la cabana de pe Muntele Boului, zvonuri, să nu mai spere lumea…
Se instalaseră bine moroii roşii la putere şi făceau ce voiau. Şi au dat o hotărâre a Consiliului de miniştri… ori pământ ori serviciu. M-au chemat la ei şi mi-au zis, tovarăşul Gheorghe, ori serviciu ori pământ. Te faci membru de partid şi cu noi nu mori de foame… Să mă fac membru de partid comunist… Mai mă rugaseră şi moroii verzi să mă trec la ei… având cai şi trăsură trebuia să-i plimb peste tot. Şi cum i-am văzut că ţipă, urlă şi se bat cu pumnii în piept ca nişte apucaţi, n-am vrut. Şi atunci am zis, ca şi acum, domnule eu la pământ nu renunţ. A doua zi mi-au luat puşca… Şi mi-au interzis să mai pasc vitele pe plai. Am coborât la vale cu turme cu tot. Dar la o cotitură au ieşit unii îmbrăcaţi în kaki şi mi le-au luat cu totul. Am ajuns acasă şi plângeam. Plângeam în mine şi în casă, dar pe drum nu mă dam bătut… Că muma mai trăia săraca… Lasă Gheorghe, zicea, o să vină şi vremuri mai bune… Şi eu n-aveam cu ce să plătesc fonceriul, de unde să dau cotele… De însurat nici vorbă… Şi într-o noapte am plecat. Se tăiau munţii şi la scos lemnele de pe ogaşurile pe unde cădeau nu aveai nevoie decât de doi cai buni. Am lucrat toată toamna şi iarna. Primăvara am venit acasă. Nu se făcuse încă colectivul, dar se auzea… venise primar, ca preşedinte la Consiliul Popular, un miner. Şi atunci au venit minerii… Şi tot chemaţi… Şi umblă prin sat… Şi nu strigă la poartă… dau cu piciorul în poată şi intră… Şi câinele pe el… El a scos pistolul… Eu, Corbea, atât am zis, şi câinele s-a gudurat pe lângă el şi a scăpat… Apoi venea des pe la noi… Vinul era bun şi muma bună gospodină… Şi într-o zi numai că îmi spune… Tovarăşe Gheorghe, eu vreau să stăm de vorbă… Stăm domnule Preşedinte. Nu aici, vii la sediu. Da aici de ce nu, zic, vinul e bun, vremea-i frumoasă… Tovarăşe Gheorghe, îmi zice, la tine mulţi duşmani, da ştiu să mă feresc de ei, zic, cu prietenii e mai greu… De prieteni fereşti la tine, Gheorghe… Că eu ştiu în fiecare zi ce se întâmplă în casa ta…
Că vine la tine vecinul de peste drum şi mumă-ta îi dă un pahar de ţuică în fiecare dimineaţă…. că l-a visat pe Ionuţ… că de aia zic, tovarăşe Gheorghe, tu ai fi bun de secretar de sfat. Te faci membru de partid şi fac la tine secretar de sfat. Tovarăşe preşedinte, eu membru de partid nu mă fac. Că m-au mai rugat şi alţii… Dar partidele trec, oamenii rămân…
* Povestire din volumul “Amintiri din Casa Amintirilor”, în curs de apariţie
Ion Căpruciu
