Exerciţii de adoraţie – Oamenii Brădicenilor de altădată

568

picture 003Noi, cei din Drăgoeşti, cu biserica noastră şi cu credinţa în Dumnezeu, mereu sub vremi, unii ne vorbesc de la Mama lui Mihai Viteazul, alţii de mai încoace, copii cu frica lui Dumnezeu, proprietari din Seuca până în Dealul Arcanilor, din Teleşti şi până în Hobiţa…mândri şi orgolioşi, care în 1904 am început să strângem bani cu băncuţa pentru biserica din sat, hirotonisită în 1914, de Preotul Ion Brâncuşi.

Atât de răbdători cu noi înşine, dar mai ales cu ceilalţi, până când, în 1968, am fost scoşi din Dicţionarul Limbii Române. Fosta plasă, fosta comună Brădiceni dispărură…

Urmaşii lui Mircea cel Bătrân

Noi, urmaşii lui Mircea cel Bătrân…Mărturie stau Bogdăneştii, Urlanii, Gruia şi Smida, Stârcul, Dealul Bătrân şi Răchiţii. Câte moşii, câţi proprietari. Mai coboară şi azi din zilele de odinioară, la sărbători, îmbrăcaţi în haine de dimie şi dulămi pe umeri…Ce femei frumoase, ce bărbaţi…Boierul Urlan, cu sate sub porunceală de la Şuşiţa până la apa Orlei. Boierul Mongescu, Postelnicul Mămară şi mai încoace, în zilele care au urmat…

Eroii din Cimitirul Satului

Cu cine să încep…Cu Pora, cu Neicuţescu, cei care nu au vrut să se înscrie în colectiv şi luaţi cu Maşina neagră s-au întors numai pentru a se aşeza în Cimitirul Satului, sau cu Moş Gancea, cu Codiţă sau cu Amos, cu Agronomul sau cu Genie Brâncuşi…Oameni simpli dar înţelepţi, oameni drepţi…

Satul acesta Drăgoeşti, străbătut de un pârâu limpede ce Alex. Ştefulescu spune că se chema „Sunătoare”, după cum sună ducând pietrele la vale, un râu limpede, rece vara şi cald iarna, din care în ziua de Bobotează mai ies aburi şi azi, un dar dumnezeiesc pentru sat care nu a secat niciodată, de când îl ştiu şi mă ştie ducând odată la vale Moara Lui Pora, a lui Parlat, cel cu Vuva, moara lui Paicu şi a Ciucioanei, a lui Renghea şi a lui Costică Ciolofan, zis Băluţă. Am uitat pe cineva?… Pe vestitul Nicu lui Pavel, tâmplar de mobilă sau pe moş Alexe Goga, vecinul de peste drum, tot aşa de renumit ca tâmplar. Sau pe moş Alexe Paraschivoiu, cel cu via de tireaz din Deleţ, prieten bun cu preotul Brâncuşi. Şi echipa de dulgheri, cei care au făcut casa lui Agronomul, pe vremea războiului, coborâtori din vestiţii italieni care au făcut casa lui Buligan, Grindeanu, fraţii Baltă şi tata, de ciopleau din bardă şi secure numai, stejari aduşi din pădure pe câte patru perechi de boi şi-i încheiau în „coadă de rândunică”. Că păduri erau, slavă domnului, şi înaintaşii noştri ştiau să le preţuiască, arzând surcele şi iarna şi vara. Urmau cărăuşii de lemne, ce duceau lemne la Târgu-Jiu. Mai erau cei cu căruţele cu cai, ce duceau varul până mai jos la Dunăre, fructe şi vin şi se întorceau cu grâu şi porumb. Dealurile erau pline de vii, că nu era om să nu aibă un răsvor de vie, fie altoi cu avea popa Brâncuşi sau Boca , vestit cantor de biserică, sau Iulică Ciolofan, sau Motroacă, cu via de altoi din Dealul Hobiţei, de unde aproape nu era copil care să nu guste, cel puţin coborau stăpânii cu carele pline în sat câte un strugure din belşugul toamnei cu stăpâna în car, ca Mama Gia cu struguri în salbă la gât, împărţind la unul sau la altul.

Omul cu mai multe femei

Să nu uităm grefierii din sat. Milică Popescu, care nici el nu ştia câte femei a ţinut, Ion Tiribâcu, Diaconescu, ginerele lui Pora, Matei Popescu, avocatul Dobrotă. Familia Scăunaşu, cu fiul Dumitru căsătorit cu frumoasa Aurora, fata popii Gureanu, fost şef al Administraţiei Financiare Târgu-Jiu. Ion Alani, toată viaţa factor poştal care împărţea scrisorile prin Bâlta, Bâltişoara, Frânceşti, al cărui cal ştia mai bine decât el vinul bun şi femeia frumoasă. Iulică Ciolofan care a umblat prin mai toată ţara până a ajuns diriginte de poştă, funcţie lăsată şi ginerelui său Dumitrache, odată cu fata „Speranţa cea frumoasă”. Ion Ciocâltea, rănit din război, şi care în piciorul lui de lemn împărţea scrisorile în sat. Şi Ion Scafeş, al lui Urdă, care a lăsat urmaş la poştă pe fiul său Titel.

Colonei, Volgi negre şi pistoale Molotov

Venind mai încoace, nu trebuie uitaţi copiii lui Gancea Ion şi Vasile, colonei cu stele. Băieţi de prăvălie, au plecat voluntari în război. Cel mic, Ion, luat prizonier, a venit în ţară cu Divizia Tudor Vladimirescu, ca la Iaşi să-l ia prizonier chiar pe fratele său Vasile. Ion, mai târziu, a devenit Comandant politic al Armatei a treia de la Cluj. Când l-am cunoscut eu, aveam 10 ani, venise acasă cu soţia şi cei doi copii într-o Volgă neagră şi cu un pluton de soldaţi înarmaţi până la dinţi într-un Molotov. Totuşi, a rămas toată viaţa modest şi, mai ales, cinstit şi onest. Poate tocmai de aceea nu a fost făcut general. Vasile a făcut parte din plutonul unui învăţător de la Câlnic, căsătorit cu Ladina, fata cea mare a preotului Gureanu. Sublocotenentul a murit în braţele lui. Acesta l-a rugat să ia în căsătorie pe soţia sa şi să aibă grijă de fiica lor. Credincios, Vasile a luat-o de soţie şi nu mult a fost să nu fie dat afară din armată datorită „originii nesănătoase”. Şi dacă tot suntem la capitolul ostaşi, trebuie amintiţi colonelul Grindeanu Ion, fost şef al Casei ofiţerilor din Timişoara, pe colonelul Neicuţescu Petre, azi pensionar, şef de cadre la o unitate din Cluj, pe Constantin Ciolofan, şef de vamă la Turnu Severin, colonelul farmacist Constantin Mircioiu, doctor în farmacie şi în matematică, fost decan la Facultatea de Farmacie din Bucureşti, azi Cancelar la aceeaşi facultate, care pe biroul său avea lucrarea de diplomă „a lui tata” la Şcoala Profesională din Peştişani „O fereastră deschisă spre lume”. Şi generalul Constantin Codiţă, primul general al satului.

Şcoli normale, liceale şi de meserii

Dar, mai înainte, trebuie amintiţi ceilalţi pe care anul 1950 îi găseşte la Şcoala normală, la Liceul Comercial sau la Liceul Agricol sau la alte şcoli din ţară. Tinerii se duc la Şcoala Normală, la Liceul Comercial. Pentru Virgil Popescu se duce pe jos mama sa la Slatina ca să-l facă agronom. Şi poate că era în stare să treacă Oltul înot. Dumitru şi Ion Brâncuşi, Constantin Ciolofan „Titel” şi Sandu Daviţoiu merg la Şcoala Normală, Nicolae Daviţoiu la Seminar, copiii lui nea Nicu Pavel, Pale Olimpia şi Nelu la Liceul Comercial, cel din urmă şef de promoţie face facultatea la Moscova, fiind trimisul nostru la CAE. Cei mai săraci, dar la fel de gospodari, îşi trimit copiii la Şcoala de Meserii din Peştişani, unde ultimul director a fost Dumitru Secotă, zis Sultanul, căruia mulţi ar fi trebuit să-i mulţumească. Altfel spus, satul Drăgoeşti, scos din dicţionare în 1968, era avut cu tâmplari, proprietari şi grefieri, un preot care avea în parohia lui numai creştini ortodocşi, Theodor Gureanu. Şi chiar dacă în prăvălii unii vindeau doar bomboane, gaz şi sare, cum era Cotoi, Scafeş (Amos), Paraschiva Codiţă, Vasile Brâncuşi, Vulpoi, care va să zică erau tot negustori.

Ionel Buligan, dascălul lui Nicolea Al Lupului

La Brădiceni, învăţătorii, începând cu Buligan pe care l-a avut învăţător şi Nicolae al Lupului, un Ion Creangă al Olteniei, despre care scrie în Povestiri olteneşti: „o dascăle, cât de mare ai fost pentru timpul tău”. ai trebuie amintiţi Niculescu cel bătrân, fost proprietar de bancă, a dăruit ţării doi fii, unul mort într-un lagăr din Rusia, sub ochii lui Constantin Stroescu după cum povesteşte în „Întoarcerea din Infern”, şi el absolvent al Şcolii Normale şi, mai târziu, profesor de istorie şi inspector la Târgu-Jiu. Cel de-al doilea fiu mort la Stalingrad, iar Mircea întors rănit din acelaşi război, risca să devină „duşman al poporului”. Ne-a fost la mulţi profesor de geografie. A fost un profesor care mergea de multe ori înaintea noastră, iarna făcându-ne pârtie prin zăpada până la brâu pe drumul care ducea la şcoala din Peştişani. Cam în aceeaşi perioadă au mai fost pensionaţi Dogaru şi Anescu, unii lăsând în urma lor fii sau nepoţii. Vin din urmă Blendea, Cocheci, Ion Daviţoiu, Pulici, Victor Daviţoiu cu soţia, veniţi din Cadrilater, Pantelimon Goga, Popescu Orest şi soţia, Maria, apoi Titu Gureanu…

Fondator de reviste

Ionel Buligan, fiul adoptiv al lui Buligan, mi-a fost învăţător în clasa întâi, până-n vacanţa de Crăciun. În fiecare dimineaţă ne aşeza în genunchi şi un elev spunea Tatăl nostru. Şcoala era în casa lui Jean Paicu. Dacă pe peretele dinspre Răsărit se afla numai Regele Mihai şi o icoană, după vacanţă tot peretele s-a umplut cu Marx şi Engels, Lenin şi Stalin şi ceilalţi…iar învăţătorul Ionel Buligan a fost dat afară din învăţământ. Târziu am aflat despre omul de cultură care a fost Ionel Buligan. La Brădiceni, sub patronajul său au apărut reviste de cultură şi ştiinţă, cum a fost „Buciumul”, sau de satiră şi umor „Ţăpoiul”. Cititor al Revistei Şcoalelor, la care era abonat, s-au găsit în biblioteca sa exemplare din „Convorbiri Literare”.

Poetul George Coşbuc venea des la Brădiceni

Prieten cu George Coşbuc, care de fiecare dată când venea la Tismana îl onora cu o vizită, aşteptat fiind cu mese întinse şi cu taraful Piperoanei din Arcani. Se pare că aici a scris poetul poezia „Fusul”. A urmat Ion Daviţoiu până la sfârşitul anului, un om integru şi bun. Dacă Ionel Buligan s-a retras în casa sa, cultivând legume şi îngrijind via sa de altoi din deal, sub directa atenţie a organelor, Ion Daviţoiu a avut o soartă mai tristă. În 1956, în timpul revoluţiei din Ungaria, o dubă neagră a oprit la casa lui din Cioropei. Cu cagule pe cap şi cu Kalaşnicoave, mai mulţi miliţieni i-au pus pistolul la tâmplă şi l-au obligat să intre în casă „Dă dulapul la o parte, banditule, desfă scândura asta”. A desfăcut două scânduri. Sub ele se afla un pistol Oriţa în vaselină. L-au săltat sub ochii soţiei şi ai copiilor. Nu se ştie unde a fost judecat şi câţi ani i-au dat. A venit târziu şi nu a mai fost repus în drepturi. Pensionat, era în grija copiilor. Domnul învăţător însă mai cârcotea. Nu a vrut să colaboreze. I s-a înscenat un furt într-o alimentară din Târgu-Jiu. Nu mai erau pe atunci arestaţi politic, erau numai de drept comun.

Vânătoarea de intelectuali

Un alt eminent învăţător, domnul Constantin Tabacu de la Hobiţa, pe care l-am avut ca învăţător în clasa a treia, a avut o soartă şi mai tristă. A fost ridicat noaptea cu Maşina neagră, confiscându-i casa şi tot ce mai agonisise într-o viaţă de om şi nu s-a mai auzit nimic de dânsul, fie-i ţărâna uşoară! În clasa a patra, noi copiii din Drăgoeşti am revenit la şcoala din sat. Se mutase şcoala acum în casele confiscate ale lui Costică Ciolofan, de pe uliţa lui Amos, vizavi de moara lui Renghea. Mare proprietar de restaurant la Târgu-Jiu, „mare Exploatator”, duşman al poporului, etc. etc. Costică Ciolofan ar fi sfârşit pe la Timişoara, după ani grei de detenţie. Învăţător ne era Pantelimon Goga din Brădiceni. Venea în fiecare zi la orele opt. Mai întâi ne spunea importanţa zilei în istorie pentru România. Apoi începeam lecţiile fără pauză până la orele 10, când ne da o lingură de untură de peşte şi o cană de lapte praf. Fierbea laptele într-o cameră alăturată din aceeaşi casă, într-o oală de pământ cu două mănuşi şi ne împărţea la toţi copiii, cu toate că unii nu aveam dreptul, părinţii noştri fiind chiaburi. Principalele obiecte erau Aritmetica, Citirea, Istoria, Geografia şi Ştiinţele naturii. Era convins că un absolvent de patru clase trebuie să ştie să citească, să scrie şi să socotească. Tot anul am făcut dictări. Ne dicta un text, la început mai uşor, apoi din ce în ce mai complicat. Ne corectam singuri lucrările şi ne dam note. Aşa am învăţat să scriem corect româneşte. În clasa a patra trebuia să ştim şi unele noţiuni de Limba rusă. Domnul învăţător cu greu ne-a învăţat câteva litere. Nu-mi amintesc decât literele care se scriau la fel şi în Limba Română. Dar serbările din clasa a patra?…Aveam „corul nostru” şi nu era copil să nu spună o poezie. Serbarea la plecare în vacanţă, la 24 ianuarie, cu scenete improvizate de noi, de întâi mai, de Paşti şi ce îndrăzneală pe vremea aceea, o serbare la biserica din Drăgoeşti, când am ascultat slujba şi am spus câte o poezie, fiecare copil primind împărtăşanie şi câte o cruciuliţă de la Preotul Theodor Gureanu, alt intelectual bătut de soartă şi băgat în temniţele bolşevice , prin 1956, pentru credinţa sa. Apoi am plecat la Şcoala din Peştişani, clasele cinci-şapte, director de şcoală fiind Orest Popescu, copil de văduvă de război, absolvent de Şcoală Normală din Târgu-Jiu, cu soţia Maria Popescu, o moldoveancă de la Bacău, care preda Ştiinţele naturale la aceeaşi şcoală. Tot din Brădiceni mai erau domnul Mircea Niculescu cu soţia sa, profesoară de Limba română, şi Constantin Cocheci. Şi pentru că suntem la Şcoala din Peştişani, trebuie amintiţi şi Dumitru Sprâncenatu, profesor de Limba rusă, deosebitul profesor de matematici Constantin Covrig, datorită căruia algebra şi geometria făceau casă bună cu noi. Care ne-a învăţat Regula de trei simplă şi punerea unei probleme în ecuaţie. Cu viaţa însă ne-a fost mai greu atât nouă cât şi profesorilor care învăţau odată cu noi că Lâsenco a altoit grâul pe pir, semănat odată la trei ani, cu cea mai mare recoltă la hectar din lume. Am aflat şi noi, mai târziu, că Hruşciov a luat premiul Nobel pentru agricultură că a reuşit să cultive grâul în Siberia şi să-l secere în Canada. Şi urmaşii dascălilor din Brădiceni aceiaşi vechi luminători ai satelor. Amintesc aici pe soţii Sandu şi Ileana Daviţoiu, el profesor de geografie şi director adjunct al Liceului Constantin Brâncuşi din Peştişani, absolvent al Şcolii Normale din Târgu-Jiu şi al Facultăţii de Geografie din Bucureşti, fiul lui Victor Daviţoiu şi al distinsei doamne Daviţoiu, ctitorii şcolii din Hobiţa, care venind din Cadrilater şi-au închinat toată viaţa luminării copiilor din Brădiceni. Şi ca o paranteză, ca director al Căminului Cultural din Brădiceni a dus faima comunei prin tot Gorjul, cu cântecele şi dansurile populare de pe meleagurile noastre, când lăutari erau Ciulei, Codin şi Tătiţă şi alţi „Viorişti” ce ţineau horele noastre la mare preţ. Pentru că, trebuie spus, că aproape nu era cetăţean din Brădiceni să nu aibă hora lui: Buligan, a lui Ciolofan, a lui Căpruciu şi alţii şi alţii. Venind mai aproape, reţinem copiii lui Dogaru, Titu şi soţia sa, Blendea, Ionel Banţa, Popescu Titiluşa, institutor la Şcoala din Frânceşti, Vasile şi Ionel Nistorescu, doamna Larisa Paicu, profesoară de Limba rusă, prima absolventă a Institutului Maxim Gorki, şi alţii şi alţii risipiţi prin ţară, ca eminentul profesor de matematici Orest Popescu, director la Liceul de Chimie din Borzeşti, profesoara Maria Ştefu, „măritată” cu Baia Mare, absolventă a Facultăţii de Filologie din Craiova şi a Facultăţii de Teologie din Cluj. Sau Romulus Paraschivoiu cu doctoratul la Moscova, creatorul a nu ştiu câte soiuri de grâu la Timişoara şi căruia, ca un omagiu, Liceul din Lovrin îi poartă numele. Aş face o nedreptate cititorului dacă nu aş aminti aici şi pe alţii mai tineri încă, ce poartă în sânge stema Plasei Brădiceni, acei brazi mândri de pe crestele Parângului. Dacă Marele Brâncuşi, când a plecat la Paris s-a întâlnit pe plaiurile bănăţene cu Cornel Brădiceanu, amândoi depănând poveşti de pe la noi, câţi dintre noi s-au întâlnit cu copiii lui Iţâc „Voiculescu” cel cu cârciumă, cu copiii lui Rustoiu şi ai lui Dârju, despre care vorbeşte Nicolae al Lupului în cărţile sale şi, de ce nu, cu copiii acestuia, care pe unde or mai fi. Şi cu urmaşii lui Buduhăleanu, mare proprietar de prăvălie şi cârciumă. Şi cu copiii lui Ungureanu, fost Consul în Egipt, căsătorit cu doamna Dorina, sora doamnei Ileana Daviţoiu, inginer petrolier, absolventă a Institutului de Petrol şi Gaze din Ploieşti, care încălţată în cizme de cauciuc „scormonea” Pământul Patriei în căutare de petrol. Şi cu ginerele lui Moţa, grefierul, fost consul prin câte ambasade numai el ştie, căsătorit cu doamna Olivia. O, Doamne, ce frumoase fete a avut şi are satul Brădiceni…. Şi cu părintele Nicolae Daviţoiu, nepotul preotului Brâncuşi, absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi al Facultăţii de Filosofie din Iaşi. Şi cu domnul Emil Paraschivoiu, propovăduitor al Teatrului Absurdului la noi, la Brădiceni, cel care, toată viaţa a stat la masă cu Platon şi Sartre… Şi cu generalul Codiţă, urmaş al Codiţoilor şi al Găncionilor care poate, pe vremea dacilor, ei şi cu alţii, locuiau în satul nostru care s-a chemat odată Drăgoeşti.Şi cu Constantin Mircioiu, fiul lui Ion Mircioiu, vestit tâmplar, profesor doctor, Decan al Facultăţii de Farmacie din Bucureşti.Şi cu Ion Popescu Brădiceni şi poate subsemnatul, care am dus numele satului Brădiceni, fost plasă, fost comună, în toată ţara şi peste hotare. Şi cu alţii pe care i-am uitat, iertată să-mi fie neaducerea aminte.

Ion Căpruciu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here