„Au fost tăind un brad bătrân/Fiindcă făcea prea multă umbră”, versuri profetice scrise de marele savant cu puţin timp înaintea asasinării sale de o bandă de legionari, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940, smulgându-l de la biroul său, în timp ce făcea corecturi pe spărturile de la „Istoriologia umană”.
Sau în „Glosse” apărută tot postum scria: „În viaţa care ţi-a fost dată/Cu fapta ta ai fost dator/Dacă-n iubire nu mai crezi,/Să crezi în ceasul de dreptate!” „Splendid rămas bun de la lumea asta!”, scria soţia savantului prietenei sale, Doamna Martha Trancu-Rainer. Nicolae Iorga – poet? Se vor întreba mulţi cititori, Iorga fiind cunoscut ca un polivalent titan în domeniul descifrării istoriei omenirii, ca un apostol al naţiei, mare gazetar, om politic, istoric literar, autor dramatic, şi mai puţin ca poet. Iorga a avut totuşi 5 volume de poezii publicate în timpul vieţii (p rimul în 1983 deci la vârsta de 22 de ani fiind născut la 6 iunie 1871). Cine va cerceta însă colecţia: „Cuget clar” (noul semănător) şi ea „Neamului românesc” va descoperii cca. 60 de poezii care nu au fost incluse în niciun volum fiind – majoritatea – creaţii noi ale savantului din care răzbate protestul vehement al istoricului faţă de stihiile distrugătoare ale vieţii şi civilizaţiei. Majoritatea poartă pecetea apocalipticului dans al morţii, când trupul ţării era sfârtecat de dictate şi ultimatumuri care au îndoliat sufletul patriotului. Şi dacă ne gândim bine România Mare a existat de facto doar 22 de ani din 1918 până în 1940 când URSS ne-a răpit Basarabia şi nordul Bucovinei, ungurii Ardealul de Nord şi la Bulgari le-am cedat Cadrilaterul la 8 septembrie 1940 în urma presiunii Germaniei. Iorga refuză corul robilor denunţând lumii întregi ororile săvârşite de bestiile cu chip de om, uzurpatoare de înţelepciune şi de sacrul drept de viaţă. Ambasadorul Jugoslaviei la Bucureşti din acea vreme, poetul şi scriitorul Ducici, elogiază pe Iorga care îi răspunde că: „Pe când alţii erau numai pe drum, noi eram de mult pe locurile noastre.” Toate poeziile lui Iorga din acea perioadă au o tematică anti-războinică, profund patriotică, pline de umanism şi de dragoste de viaţă. Astfel, în „război” ( „Cuget clar” nr.15 din 19 oct. 1940) scrie: „Din capetele lumilor/Porni un vânt distrugător/Ducând pe aripa-i omor/În nebunia-i călătoare/Cu o suflare otrăvitoare/Ucide bietele popoare.”. În „Dunării” ( „ Cuget clar” nr.22 7 dec. 1939) scrie: „Pe apa ta cură/Şi sânge şi ură/Pe vii sus îi porţi/Şi acoperi pe morţi/Iar vechilor fii/Ştii scurt să le fii”. În „Glosa” ( „Cuget clar” nr. 25 din 28 dec. 1929) scrie elogiind iubirea: „Şi, oricât te chinuieşti/Să legi puteri în duşmănie/Un alt lanţ nu poate să fie/Decât acela să iubeşti!” În „Faptă veşnică” („Noul semănător” din 1 febr. 1940), arătând că omul e rodul faptelor sale scrie: „De fapta ta rămâi legat/Oricât ar fi impus de tine/Cu lanţul ei de fier te tine/Oricât să scapi te-ai fi rugat”(Idee reluată în „Fapta” publicată 22 de zile mai târziu: „Din înzestrările trupeşti/Împovărat cu care eşti/În lupta ce o vei purta/Te recunoşti în fapta ta”. În „Taina” („Cuget clar” nr.39 din 7 mar. 1940), parcă prevestind destinul nostru de a avea mereu „sultani” scrie: „Nu vin porunci fără de veste/De nu mai ştim domn cine este/Şi-n gândurile care vin/Nu simţi că e ceva străin?” (Cât de actuale sunt astăzi temerile lui Iorga când biata Românie nu mai e stăpână deplină nici pe bogăţiile, nici pe faptele sale, neştiind de care „sultani” să asculte mai întâi. De cei de la Bruxelles sau de cei de la Washington). Contemporaneitatea marelui gânditor reiese şi din: „Înţeleptul zice”: „Nu mai e ros ca înainte/De tot ce-a fost odată-n minte:/Tăcut e glasu-nţelepciunii/E moartă mila-n inimi şi/S-aude un glas din zi în zi:/Păziţi popoare, vin nebunii!” Vastitatea operei savantului nu permite să dezvolt pe mai departe, nici măcar enumerarea poeziilor. Închei cu: „Azi” apărut în „Cuget clar” nr.4 din 4 august 1940: „Puteri ce-s nepătrunse/Puteri fără de nume/Puterile ascunse/Stăpâne sunt pe lume/Ce genii creatoare să mai ajute vor?/Truditele popoare/Se-ntorc în contra lor/S-asculte nu mai pot/Satan de jos exulta/Trăgând la dansul tot/Şi cerul îl insulta.” Acum la 72 de ani de când s-a arborat în doliu drapelele a 47 de universităţi, să ne amintim cuvintele lui Henri Focillon rostite la Radio New York: „Nimeni nu a respirat vreodată mai puternic şi mai nobil viaţa, el adăugând cunoaşterii şi flacăra poetică ce rămâne semnul distinctiv al geniului.”
Gh. Rădulescu
