Eveniment editorial în colecţia „Serile la Brădiceni” – Frunză verde de demult (Aduceri aminte) de GRIGORE HAIDĂU

73

Deşi cunoscut drept grafician, caricaturist, editor de cărţi şi reviste, Grigore Haidău revine spectaculos pe piaţa cărţii gorjene cu nişte „aduceri aminte”, povestiri, tradiţii locale, ilustrate de el însuşi.

Cum sunt un sentimental, îmi fac timp şi le parcurg.
Într-un mic text de deschidere, scriitorul şi istoricul Dumitru Dănău ne garantează că şi cititorii vor întâlni un condei evocator cu iuţeli de fulger ale unor trăiri unice. Poetul filosof Doru V. Fometescu, un creator liric de cursă lungă (în aceeaşi colecţie „Serile la Brădiceni” o să-i apară cât de curând un volum de poezii „ontologice”), îl consideră pe Grigore Haidău un învingător care se opune înstrăinării de sine, crizei de sensuri spirituale prin „regăsiri de suflet proaspăt, prin bucuria de a căuta ceva sfânt şi statornic sub semnul acelui impuls dintâi ocrotitor şi divin”.
Juristul Florian Văideanu, şi el „prozator de duminica”, apreciază în scrisul lui Grigore Haidău sensibilităţile vibraţionale în astral şi plăcerea de a aşeza în conştiinţe peisaje decupate din cromatica simţurilor renovate auroral.
Subscriu: lucrarea „Frunză verde de demult” emană fiorul dealului urcat în speranţă.
Bucata „Odinioară în deal la pimiţă” imortalizează „glasul Alor Frumoase”; în ea, la un moment dat, autorul „se închină” „la icoana veche atârnată de un cui bătut în grindă”. Din spuza focului din vatră mai sare câte o scânteie. Pe afară bântuie duhurile nopţii, iar luna îşi cheamă câinii la altar.
Constructor de atmosferă, Grigore Haidău se lasă în voia unor reverii erotice, în maniera lui Mihail Sadoveanu, dar dialogul i se vădeşte autentic şi vioi, isteţ şi dezinvolt.
Bucata „La moară” e din folclor şi a fost auzită în 2010 de la Ilie Dijmărescu, în vârstă de 80 ani: şi are o temă curentă: mica „industrie” locală: tescuirea sămânţei de floarea soarelui s-o facă ulei. O povestire similară are şi Gala Galaction: „Moara lui Călifar” – o capodoperă a fantasticului românesc, cu un personaj Stoicea din Alăuteşti, care călătoreşte, printr-o magie a morarului, într-un viitor cu pricopseală. „Când îşi aruncase în obraz un pumn din apa fermecată, Diavolul îl purtase în şea pe întinsul unui vac de om…”
Andrei Dinuţ şi Ilie Dijmărescu trebuie să străbată cale lungă până la Turceni. Ca şi Stoicea, Andrei îşi dă de câteva ori cu apă pe faţă, dar dimpreună cu Ilie şi fac semnul crucii rugându-se pe tăcute (deci posibilitatea ca Diavolul să le joace vreo festă este eliminată din start). Şi totuşi, mai pe ocolite, acesta îi încearcă, atunci când le scoate în drum un ţigan tânăr cu ţigăncuşa lui „cu salbă de aur la gât, baticuţ, înflorat, sprâncene stufoase, crăpând de sănătate” (o posibilă Tecla?), care vor să le vândă un cazan de aramă.
Dar… dar… o replică la ispită te scoate imediat din mimeticul cotidian, aparent banal: „–Suntem călători şi noi, tot ca şi voi… nu suntem de aici” Dar de unde? Fraza e heideggeriană. Omul este surghiunit pe pământ. „Întrucât omul este în măsura în care stă sub semnul Dimensiunii, esenţa lui trebuie fără încetare măsurată. În acest scop este necesară o măsurare care să poată cuprinde dintr-o dată întreaga Dimensiune” a existenţei (M. Heidegger: Originea operei de artă). Această regresiune a sacrului în profan, invers devine transgresiune.
Aşa că Andrei şi Ilie (cele două personaje sunt reîncarnări ale Sfinţilor omonimi) dau iarăşi bice cailor. La Capul Dealului s-au odihnit. Curtea boierească a lui Rovin e în varianta lui Grigore Haidău: „o casă mare ca un conac boieresc”, aparţinând lui C. Calotescu-Neicu. Ne dumirim: în chip poetic locuieşte omul. Locuirea şi creaţia poetică sunt compatibile. Iniţial, omul boierului îi trimite la dracu-n praznic. Dar plin de draci era şi Andrei. Numai că boierul Neicu, poet, le permite… adăstarea pe moşia sa. Conflictul se transformă în conlocuire, în înţelegere. Locuirea se odihnea în poetic. În această proză antologică „poeticul” este încă conceput pornind de la raportul pe care el îl întreţine cu locuirea înţeleasă în chip esenţial. Creaţia poetică lasă locuirea să survină în chip autentic.
Redactată hermeneutic, mica legendă se încheie, totuşi cu biruinţa Răului asupra Binelui. Au venit vremuri grele. Ciuma roşie a schimbat rostul lucrurilor, precum tricentenarul vrăjitor Călifar, ucis de Stoicea. Iar pe ţiganul, care vindea cazane, regimul comunist l-a înscăunat primar la Castranova. Deci, ce încâlceală, ţiganul e de fapt Stoicea cel… arhetipal. Aţi priceput: povestirea e o metanaraţiune „durandiană”.
Las pe alţii să aplice o grilă de lectură similară la bijuteria nostalgică „Frunză verde de demult”, unde îi va aştepta motivul iubirii interzise (pe furate), toposul mărului (ca axis mundi), mitul fructului oprit (mărul păcatului evadamic), frumuseţea diabolică a femeii, penetrarea până-n rărunchi (vezi arhetipurile specifice coitului), tema secretului posedat de doda Maria, tema omului icoană trecătoare pe lume ş.a.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here