Ionuţ Luis Popa redescoperă poezia pe cont propriu. Înainte de a avea încredere în înaintaşii săi, se bizuie pe sine însuşi, pe trăirile sale ontologico-romantice, pe emoţiile sale de reîntemeietor al iubirii pre pământ. Se întoarce, auroral, la gradul zero al Scriiturii, la zorii creaţiei lirice româneşti, încercat de nostalgia unui nou răsărit al cuvintelor rechemate să-şi amintească edenicele începuturi.
Dar – şi e bine că există acest «dar» – tânărul autor de distihuri, de catrene, de terţine ori de haiku-uri, de microtexte a căror calitate supralicitează comunicarea ci nu po(i)eticitatea cu orice preţ, ştie să abordeze realitatea (în speţă cea urbană) şi în „compoziţii” de un dramatism tulburător. Deseori stăpâneşte teritoriile (auto)reflexivităţii/(auto)referenţialităţii şi izbuteşte a-şi coagula meditaţiile în rostiri clare, adamantine, ori în îndurerate crize ale identităţii, ale condiţiei umane.
Deocamdată, curajosul condeier gorjean este un orfic, un recuperator de extaz şi de melancolie, de splendori şi de muzici ale sferelor, de iradieri ale monadelor şi ale vaselor cu esenţe incantatorii menite să infuzeze o metafizică voit naivă, cu alchimice „metale” transubstanţiate în metafore, parabole, paradoxuri, surprinzătoare răsturnări de situaţie, idei subtile, judecăţi de-o inedită profunzime.
Omul de zăpadă are nevoie, spre a supravieţui, de un mediu poesferic valéri-an, barbian, poesc, stănescian; de un estetism şi de un stilism încremenit în gheţar, perfectă conservare transtemporală. Cazul lui Ionuţ Luis Popa e special, căci el îi urmează contemporanului său Silviu Doinaş Popescu, al cărui prim volum, cel de debut, s-a numit „Ideea de gheaţă”, maniera fiind tot una de revendicare a transaparenţei Cosmosului de semne şi de semanteme epicolirice, recalibrate în cristale apodictice şi apostilice, rotunde sau pătrate, triunghiulare sau poliedrale, în cea mai tipică manieră transmodernistă.
Ion Popescu-Brădiceni
Doctor în litere al Universităţii din Craiova
