Când nu te aştepţi, linia prozoieziei îşi vede reînnodată tradiţia, aceea inaugurată de Dimitrie Bolintineanu, Anton Pann, Vasile Alecsandri, Vasile Militaru, Leonid Dimov, Tudor Arghezi. Numai că Nelu Pochea procedează precum Mircea Cărtărescu în „Levantul” ori Marin Sorescu în „La Lilieci”, sigur la o scară voit oprită undeva într-o enclavă temporală, precum într-o lume atlantidică reînviată cu dinozauri cu tot, şi, anume în iluminism şi preromantism.
O asemenea prozoiezie cu declarată miză didacticistă, moralistă, fabulatorie şi fabulistică, nu mai scrie nimeni azi pentru că, vezi Doamne, n-ar mai fi la modă. Eu însumi am părut sceptic iniţiat dar lecturând întregul cărţii mi-am reconsiderat poziţia total, înţelegând că Nelu Pochea deliberat (s.m., I.P.B.) abordează realul care se vădeşte transcriptibil (s.m.), ce îşi demonstrează capacitatea de a reacţiona corect la etalarea propriei transparenţe.
Astfel megatextele sale povestesc în versuri (ce-i drept uneori exagerând cu limba diminutivală – n.m.) întâmplări, biografii, precum Ion Elena descrie peisaje montane cu o pană grigoresciană, explorează zonele urbane desacralizate nemeritat, unde poiestitorul metarealist identifică mereu vreun om legendar ce-ar merita a fi înzeit (Mihai Lucan, titanul din Cluj-Napoca); astfel Nelu Pochea, parcă reîntors în antichitatea greacă, aduce elogii, înalţă imnuri şi ode unor eroi ai zilelor noastre (vezi „Campioana”). Dar în maniera-i „vetustă” de a versifica verosimil, suprapus peste eveniment, faptă, anotimp, sărbătoare (Crăciun, Paşte), autorul culegerii de faţă caută în lucruri tâlcul, semnificantul transvizibil, răsucirea intelectului către sâmburele incandescent al filosofiei practice populare (vezi „Ion şi Ioana”), dedublată prin umor, ironie, satiră dacă e cazul şi chiar prin sarcasm.
Oricum, această complexitate a rostirii, a vocii, a naratorului lirico-epic, Nelu Pochea şi-o asumă dezinvolt, fără tatonări prealabile; îşi lansează „la apă” alcătuirile obiective cu un subiectivism doric, mimetic, în cel mai curat stil clasicizat, fixat în determinaţiile sale artistice.
Reuşitele de suflet ale acestei celei de-a doua cărţi a lui Nelu Pochea rezidă în câte o romanţă mirobolantă („Vacanţă mică”), în câte o parabolă („Originile unui proverb”), în câte o meditaţie („Cine-s eu”), în câte o „poveste” („Povestea porcului”), în câte o dramă („Nucul din curte”) ş.a.m.d.
„Plaja” de exprimare „pe înţelesul tuturor” se bazează pe adresabilitatea nemediată şi imediată. Asumarea unui asemenea enorm risc se bizuie pe o bogăţie „nonficţionalistă” fabuloasă, pe acumulări stratificate şi netransfigurate estetic decât în mică măsură, tocmai cu scopul de a-şi ţine aproape cititorul care – recunosc eu însumi – e din ce în ce mai… leneş sau inapetent la literatură, cultură, artă etc. În acest sens, găsesc necesară o întreprindere editorială precum aceasta a lui Nelu Pochea.
Ion Popescu-Brădiceni
