Secretar de partid fiind al Organizaţiei de bază de la „Gazeta Gorjului” şi redactor-şef al ziarului oficios al P.C.R. Gorj, Nicolae Brânzan, profesorul de acum de la Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, mi-a trasat drept sarcină să întocmesc o cercetare despre scriitorii gorjeni contemporani. Mi-am îndeplinit misiunea încredinţată şi iată-mă actualmente în posesia unei adevărate cărţi apărută deja de curând la Editura Academica Brâncuşi, întitulată „Contribuţia generaţiei columniste la dezvoltarea literaturii oltene” (vezi Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei. I. Transversaliile literaturii române de la origini până mâine, 467-517).
Cam într-o situaţie similară cu a mea s-au găsit (şi s-au regăsit în context cvasiidentic) autorii monografiei de faţă pentru care mi-am dorit să redactez un studiu introductiv, pe care îl încep prin a sublinia entuziasmul (a se citi ardenţa – n.m., I.P.B.) cu care cei 5 profesori au acţionat la comanda politică (e vorba de Comitetul Raional P.M.R. Târgu-Jiu şi de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului Târgu-Jiu, dar şi de Cabinetul P.M.R. al Raionului Târgu-Jiu, Comitetul pentru Cultură şi Artă al Raionului Târgu-Jiu, ori de Muzeul Raional Târgu-Jiu).
Grigore Pupăză, Ion C. Popescu, Ilarie Dumitrescu, Gheorghe Romanescu, Ion Mărăşescu s-au constituit într-o veritabilă echipă „transdisciplinară” întrucât orizontul lor de exprimare trebuia să exploreze Raionul Târgu Jiu sub toate aspectele: de la cele fizico-geografice până la cele financiar-comerciale şi sanitar-culturale. Prin urmare au întocmit o lucrare preponderent descriptivă, însă vizând minuţios şi cât s-a putut exhaustiv un fenomen restrâns. Ancheta de teren s-a pretat perfect acestui gen de lucru, element/metastilistic/aproape necesar al reflexiei sociologice sau etnologico-antropologice. Cei cinci agenţi paideici s-au comportat ca şi cum s-ar fi aflat la „sfârşitul istoriei”. Dar acest substrat înflăcărat ideatic şi ideologic l-au depus în sentimentul adânc, cel pur patriotic, ca pe o comoară îngropată spre folosul urmaşilor. Şi iacă-tă aşa şi este!
În acest sens, s-au întreţinut socratic/platonician ca fiind ei puterea, una intelectuală a celor care de fapt ei deţineau în epocă puterea poporului.
Pus în faţa acestei realităţi categorice, Francis Fukuyama ar fi afirmat fără tăgadă: acele organisme de conducere solicitau monografia Raionului Târgu-Jiu din interese dictate de noţiunea de legitimitate şi de imperativele ţinerii cont de istorie. Pe un imaginar mai degrabă, decât real, tărâm al libertăţii, autorii monografiei solicitate s-au mişcat rapid, cu eficienţă şi cu maxim de randament; ei s-au ghidat după un benefic criteriu transistoric; Lucian Boia l-ar încadra, ca act, în cele generate de „presiunea totalitară” de care monografii gorjeni au ştiut să scape, din chingile căruia să se sustragă, cultivând, de pildă, dialectica drept ştiinţă şi metodă a contradicţiilor, remarcate mai peste tot în localităţile inventariate şi athanorizate în esenţial.
În căutarea unui adevăr transcendent, Grigore Pupăză et compania n-au putut evita abundenţa semnelor şi simbolurilor tradiţionale şi/sau moderne. Acestea erau poate mai adevărate decât banalele fapte ale existenţei cotidiene, pentru că erau conforme unui adevăr mai profund, transcendent, specific unei Românii profunde şi transcendente, chiar unei Românii dedublate mitic, deşi terenul eliberat de sacru şi religie fusese ocupat, violent, de filosofia materialist-istorică în interpretarea fenomenelor vieţii sociale.
Două mari credinţe au dominat dezbaterea în cursul ultimelor secole: religia progresului şi mistica naţională. Paradoxul – după cum se observă – a survenit legic/logic. Sub un nume sau altul, tot destinul este cel care acţionează în hermeneutica aplicată de tip strict monografic şi aceasta tot ca un proiect ideal se afirmă, pentru că, în definitiv, noi suntem „actorii” pe scena grandioasă a lumii, iar evenimentele istorice şi/sau transistorice: „semne” care ne invită la o decriptare a unor arhetipuri durabile şi pare-se esterne.
În „Domnia cantităţii şi semnele vremurilor” René Guénon demasca limitele istoriei şi ale geografiei, iluzia statisticilor, deplângea răsturnarea simbolurilor, marea parodie sau spiritualitatea pe dos.
În monografia precedată – de al nostru microstudiu introductiv – cei cinci cărturari denunţă la rândul lor, condiţiile grele de trai ale populaţiei Gorjului / ale Raionului Târgu-Jiu provocate de: stratificarea socială discriminantă, dezumanizantă, exploatarea şi jefuirea de către instituţiile bancare, sărăcirea clasei muncitoare şi ţărăneşti, expolierea ei de bunurile acumulate cu sudoarea frunţii, privarea fetelor de dreptul la şcolarizare, ba chiar şi a băieţilor de jos, căci gratuitatea şi obligativitatea rămâneau curată iluzie iar situaţia materială a cadrelor didactice era de-a dreptul catastrofală.
Aşa că nimic nu mă reţine în a caracteriza monografia noastră a târgujienilor drept utopie dar şi distopie/antiutopie. Tonul evident gonflat/expandat al utopiei false de tip socialisto-comunist răzbate la suprafaţa textuală de printre retorismele lozincarde şi demagogice menite să mascheze ceva hâd, straniu, diabolic. Semi-ironici, duplicitari cu program, Grigore Pupăza et compania recurg la limbajul de lemn biruitor în eonul prosovietizat, de ocupaţie uresesistă şi „transformarea revoluţionară forţată” a patriei, tocmai pentru a transmite astfel posterităţii încă o negaţie fermă.
Sensul autentic al istoriei a fost mereu trădat. Burghezo-moşierii l-au deviat – comuniştii îl vor împinge în derizoriu. Nikolai Berdiaev ar fi reclamat imperios: criza umanismului şi dezagregarea chipului uman (vezi „Sensul istoriei”, Polirom, Iaşi, 1996, in integrum) în veac barbar, ostracizant.
Ion Popescu-Brădiceni
