Şi cum scriam în prefaţă, Ion Elena este un adept al metaforei vii şi al sintagmelor apodictice („taină a cerurilor”), al fabulatorului atent motivat („pădurile se preschimbaseră în castele de zăpadă”). Când „cade” în real, e un orfic. Proza lui e incantaţie, e imn şi-l ţese pe cititor într-o gogoaşă ca pe viermele de mătase (a se citi: îl atrage într-o lume mirifică să-l scoată din sclavia unei existenţe nemernice). Astfel, vatra satului redevine sacră („O linişte divină intrase în vatra satului”).
Dar ce-l seduce pe îndrăgitul om şi preafericitul scriitor de sărbătoare? Îl fură, din ritmurile cotidiene, „poveştile timpului” pe care ascultându-le doar le transcrie. Dar transcripţia este o mântuire a spiritelor. Rituri străvechi sunt răscolite precum cenuşile ce menţin jarul nestins. Arhetipuri imemoriale ţâşnesc precum gheizerele ori vulcanii de lavă pură la suprafaţă, destupate de o vocaţie de magician al cuvântului. Căci Ion Elena nu pregetă în a răscoli amintirile lumii.
„Zăpada” e un motiv şi un topos, totodată, care semnifică puritatea şi despre ea au redactat cărţi, în Gorj, Tudor Voinea şi Ionuţ Luis Popa. E un anotimp fast şi tăcut, pe care doar tipul de scriitură transmodernă poate să-l literaturizeze corect. Cunoscându-se pe sine însuşi, Ion Elena e un caz, rar, de talent realizat, căci reportajele sale nimbate de miturile istoriei reprezintă transmutaţii se-mantice, de un vaticinarism benefic expresiilor plasticizante în sens blagian, revelatoriu.
Mi-l imaginez pe autor (pe sporitorul de minuni corolare) în „meterezele adâncite” ale limbajului şi scoţând fie aur liric fie, precum arheologul, vase graalice; şi pentru ce? Pentru scopul nobil de a forţa reinstaurarea paradisului pe pământurile Gorjului, neasemuite. Acestora, Ion Elena le aduce elogii cam în genul lui Saint-John Perse. De altfel, printre textele adăugite la „Adio, frumoaselor zăpezi!” întâlnim reportajul „Aduceţi paradisul înapoi”.
Dezrobind, din subconştientul colectiv şi „din măruntaiele pământului” acea Românie profundă, tezaurizatoare a unor valori perene dar voit pângărite de cancerul globalizării şi al nivelării antinaţionale, scriitorul pădeşan reiterează tema „înfiripării raiului” în viaţa sătenilor şi tema reîntoarcerii omului la natura-mamă, ale cărei manifestări le developează cu o artă a miniaturalului, a bijutierului care lucrează la microscop. Ochiul său e fabulos, nu scapă niciun amănunt, a cărui lipsă ar prejudicia întregul textului programatic mirobolant, resacralizant „de la Eden la Infern”. Ori dimpotrivă, critic, etic, ţintind răul, identificându-l întru speranţa de a fi eradicat de către societatea care se comportă sub aşteptări, indiferentă la dezastrul de la Motru, ori de la Padeş. „O furtună peste Domogled” pare apocaliptică, hiperbola serveşte stilistic descrierea unui eveniment de pe Valea Cernei ieşit din comun, spectaculos. Condeiul reporterului se răsfaţă în a regăsi urma fiinţărilor din cele mai de nepătruns nuanţe, trebuie să ai o extraordinară bogăţie lingvistică la purtător, o formidabilă memorie a vocabularului şi o lejeritate în a-l determina să se supună necesităţii interioare.
Şi Ion Elena le are pe toate la un loc căci reinstalat în „templul vremii” se adresează mulţimii de pe trepte sacerdotal. „Depărtări de basm” sunt rechemate, zalmolxian, să-şi slobozească miracolele sechestrate. Câte un personaj ontologizează peisajul (Neica Victor), dar îl şi regentează oracular, revendicativ, întrebător esenţial „Unde-i izvorul pur?”. Acesta, dacă mai rezistă pe undeva, trebuie păzit, îngrijit, redăruit umanităţii. Iată pariul lui Ion Elena: prin el, izvorul pur al creaţiei literar-artistice îşi menţine răcoarea primordială, limpiditatea benefică, transluciditatea tuturor înţelesurilor nedezlegate dar care din când în când îşi află meşterul care să le elibereze în vizual, auditiv, pictural ş.a.m.d.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, Preşedintele Cenaclului „COLUMNA”
