Eveniment editorial – “AMINTIRI DIN CASA AMINTIRILOR”

95

Ion Căpruciu este – vor (sau nu) să recunoască unii şi alţii – un important scriitor român şi – de ce nu? – european. “Dar cum vine treaba asta?” – vorba lui Parizianu (alterego-ul lui Marin Preda).

Congener, de altfel, cu Marin Preda şi Zaharia Stancu, Ion Căpruciu, în cartea de faţă ni se înfăţişează ca un prozator autoreferenţial. Practică memorialistica, se lasă sedus de “fluxul memoriei” (A.E. Baconsky) mai exact; publicistica lui, deşi descinde dintr-o îndătinată tradiţie (calcă pe urmele unor iluştrii “aşi” ai genului, precum Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Adrian Marino, I.D. Sârbu) nu se sfieşte să fie deopotrivă ontologică şi transretorică, retrospectivă şi atractivă. Pe ce mă bazez, când afirm acestea? Pe prospeţimea stilului căprucian, aureolat cu vigoarea documentaristului şi rigoarea fanteziei, subtil (a se citi: alchimic) retopite în athanorul unei auctorialităţi suverane pe un dublu “teritoriu” (a se înţelege: “plajă” de toposuri fericit recurente), al Amintirii şi al Posibilului. Apoi ce mă determină să pariez pe volumul “Amintiri din Casa Amintirilor” (inclusiv pe ciclul de “Povestiri posibile”)? În al doilea rând, pe filonul în prelungirea căruia se situează sigur pe sine, dezinvolt, total dezinhibat: aşa-numita literatură de frontieră, unde viaţa şi imaginarul se întrepătrund, fac schimb de “substanţe”, unde realul şi oniricul îşi propun să rivalizeze cu futilul cotidian, să-l detroneze, să-l reîntoarcă în SACRU. Conceptul de sacralitate mă ajută enorm. Urmaş al lui Nicolae Al Lupului, Sabin Popescu-Lupu (Sabin Velican), Ion N. Rădoi (căruia i-am răsfoit, zilele acestea, prin bunăvoinţa lui D. Dănău, două vaste lucrări tot… memorialistice şi pe care le vom pregăti dimpreună pentru tipar, în colecţia “Serile la Brădiceni”/Restituiri), Nicolae Dragotă (ale cărui memorii au fost găzduite, serialistic, de “Gorjeanul” şi pe care dorim să le edităm la editura “Academica Brâncuşi” a UCB Târgu-Jiu, al cărei editor domenial sunt de câteva săptămâni), urmaş al celor de mai sus deci, Ion Căpruciu glisează verosimilul literar spre paradisiacul “textului de… plăcere” (Roland Barthes). Prin urmare, pe acest “aliniament” resituată, scriitura lui Ion Căpruciu sfârşeşte prin a te proiecta în plin regim transmodern. Or, cum în prezent, ori eşti transmodern ori nu eşti deloc, îmi permit să enunţ o parafrază: “Transmodernitatea nu e totul, dar, fără transmodernitate, totul e nimic.” Ion Căpruciu se numără, categoric, printre cei chemaţi la rampă, în miez de nouă paradigmă (“Toate-s vechi şi nouă toate” – M. Eminescu) nu să se exprime numai pe sine, ci să exprime corpul, sufletul şi spiritul unei vetre sacrosancte, celebre, reprezentative: BRĂDICENI; el, cel dintâi de pe “Uliţa cu patru scriitori” pe dunga subţire a căreia curge un râu şi veghează “Moara de Grâne şi Poezie” a “Serilor la Brădiceni”, “Castelul de pe râu”, de lângă Pod, Cişmea, Biserică, Drumul Mare (Axis mundi), Cimitirul Bâlta, Deal şi Pădure.
Dr. Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here