Mă număr – slavă Domnului! – printre scriitorii neaserviţi regimului «Nicolae Manolescu».
Într-o vreme, am încercat să devin membru al U.S.R. Aveam această ambiţie. Oh, mă uitam, în preajmă şi vedeam cum plouă cu nemiluita cu fel de fel de scriitori şi scriitorese. Care de care mai infect(ă), mai cu relaţii (sic); mai cu bani ori mai… linguşito(a)r(e).
Răsfoiam tot soiul de cărţi pornografice scrise de nişte (pseudo)membri U.S.R. – dimpreună cu criticul Lazăr Popescu – („şfichiuiţi” de Oglinda literară pe merit) şi mă închinam. S-alesese praful de spiritul critic în literatura română.
S-alesese şi eu dădeam neputincios din umeri. Până când mi-am luat inima în dinţi şi l-am demascat pe Măria Sa, Nicolae Manolescu, într-un serial susţinut cu (întârziat, totuşi) curaj de aceeaşi „Oglinda literară” sub numele „Metacritica lui Nicolae Manolescu” (3 episoade).
Ceea ce susţin în acest articol incendiar e adevărul-pur-şi-simplu. Cine m-a citit îşi aminteşte. Cine nu, să-l bată în continuare pe umeri pe tovarăşul preşedinte pe viaţă al U.S.R. Nicolae Manolescu, votat, vai, printre atâţi urgisiţi de soartă, şi de o parte a scriitorilor din Gorj, al căror „prieten” sunt şi voi a rămâne, dar unul aspru, neiertător şi neobişnuit cu compromisurile (jenante, zău, şi de toată mila), deseori şi „curat neidolatru”.
Ce vreţi sunt incorigibil. Sunt şi eu un om ca toţi oamenii – vorba lui Florin Iaru, noul vicepreşedinte – ales democratic – al U.S.R. Şi – vorba lui Cristian Teodoreascu: de azi înainte pot să mă consider membrul U.S.R., fără voie de la… fosta stăpânire dogmatică, totalitaristă, exclusivistă, de un elitism păgubos, de-a dreptul „fascist”, dictatorială, perversă, nascisistă până la curată nesimţire şi grandomanie.
Ceea ce au, şi am, întreprins recent Cipariu, Iaru, Teodorescu, Crăciunescu, Vinicius ş.a., eu însumi, ca semnatar al unei petiţii a reformatorilor U.S.R. (se poate verifica informaţia oricând) era de ordinul evidenţei. Nicolae Manolescu trebuia să cadă şi odată cu el s-au compromis şi… dragii mei laureaţi ai A.N.P.S.L.B. Gabriel Chifu, Al. Ştefănescu, Daniel Cristea Enache ş.a. al căror comportament/ mărturisesc/ efectiv nu-l înţeleg, întrucât sunt de zece ori mai scriitori ca Eminenţa Sa Întunecată, N.M., posesorul unui caracter demonic-infam, paranoic şi profitor la modul ordinar (adică curent – sic! – subliniez cacofonia n.m., I.P.B.) al banilor U.S.R.
La un moment dat, admirabilul critic Dan Cristea îmi promisese că-mi rezolvă primirea în U.S.R. La fel Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Horia Gârbea ş.a. Vorbă-n vânt? Sau interdicţie de la N.M.? Mare mister, ce să vezi? Iar conducerii Filialei U.S.R. de la Craiova ar cam trebui să-i fie ruşine! Sau să-şi repare injustiţia.
Şi vorba lui Paul Aretzu, un exemplar comiliton de cale… transmodernă, în faţa bisericii din Brădicenii „Serilor…” mele legendare: „Ai gura cam mare, dragă Ioane!”. Ulterior l-am acroşat necruţător cum îmi e stilul (conform principiului „ce-am avut şi ce-am pierdut! – m.,., I.P.B.”), pe Paul Aretzu, cu un prilej, la Târgu-Cărbuneşti şi foarte intrigat (ori supărat? asta ar fi o treabă!), a bătut în retragere. Evident, nu avusese puterea să lupte pentru mine până în pânzele albe. Se speriase, bănui! În afară doar de Ionel Buşe, Ioana Dinulescu şi încă vreo doi-trei.
Între timp, proclamasem în România un nou curent literar transmodernismul, alături de Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, George Mirea, Ioan Ţepelea, Virgil Bulat, Teodor Vidam, Horia Muntenuş, Lucian Gruia, Victor Nicolae, Eugen Evu ş.a.
Noua paradigmă a impus un alt canon, din perspectiva căruia o seamă de alţi scriitori nepostmodernişti (în afară de Ion Stratan, Mircea Cărtărescu (oarecum şi cu prudenţă… dur selectivă), Matei Vişniec şi încă vreo 3-4 cvasipopulari dar nu şi tot atât de valoroşi – n.m., I.P.B.) nu aveau să se bucure de binemeritata notorietate (pe care „amărâtul” ros de invidie N.M. nu-i include nici „la şi alţii” în închipuita, dar controversata-i „Istorie critică…”/ una total neştiinţifică şi neprofesionistă cu o dezinvoltură – înspăimântătoare (m-a avertizat încă de la apariţia monstruoasei maculaturi Valentin Taşcu).
Invitat oricând la o discuţie temeinică şi cu cărţile pe masă, mi-aş susţine opiniile cu şi despre transmodernism, curent literar al cărui stegar sunt din 2002 încoace şi luptător în „tranşee de cristal”, ostrakonizat (ad infinitum parcă). Şi i-aş arăta lui N.M. că lucrurile sunt în permanenţă evoluţie, se schimbă… heraclitic, se transformă obligatoriu, numai el a înţepenit într-un fotoliu până ce i-au ruginit toate conexiunile bunului-simţ. Ba a şi „blestemat” o revistă cândva fanion precum „România Literară” în a fi un eşafod de executare a indezirabililor, a independenţilor, a celor cu (oarece) coloană vertebrală, a celor care intuind alternativa câştigătoare cu un pas mai devreme (ca mine să zicem) au îndrăznit să se închine zeiţei Aletheia.
