Să pun întâi punctul şi apoi virgula? Ar fi invers? Poate! Carul are, desigur, patru roate şi doi boi. Dar boii trag carul cu fân, dovleci, porumb, coceni, struguri, nuci, mere etc. Doar eu mi-s iconoclast! Am un spirit fantast! Gramatica limbii mele poetice e modificată din temelii; ca atare foarte puţini mi-o înţeleg. Puţini-mi cititori mă tot întreabă, iar mie mi-e lene să le tot explic. Căci eu am adoptat deja un stil întors la clasicitate; însă una care, repet, recurge la transaparenţă, transversalie, transducţie. Substantivul şi verbul sunt transemoţionale, întrucât şi-au resuscitat arhetipurile; mitografia lor scoate la suprafaţă transretorica – spuma albă a metafizicii; şi mâlul încă fecund al subconştientului abisal-obscur în pasta căruia sclipesc, nebănuite,alegorii, parabole, metafore, metonimii, hiperbole, litote… tot musteşte.
Deci, gramatica mea e nongramaticalitate? E cumva, involuntar, o metagramatică; ba chiar o inventivă transgramatică? Sau se revendică din Dosoftei şi Ion Heliade Rădulescu? Sau, mai încoace, din Eminescu şi Nichita Stănescu? Ienăchiţă Văcărescu, meşterul neasemuit şi iubitorul de gramatică, începător în faţa haosului, s-a vădit „viguros şi a toate cuprinzător al minunatei noastre vorbiri, ridicate în aer ca după o boală istorică, înfometată şi mâncând lacrima lucrurilor, dar mai ales lacrima ploilor rodnice, venite din viitorul pe care ea şi l-a hotărât în gura ei însetată şi deschisă”[1].
Ion Heliade Rădulescu a presat zidul vorbirii spre latinitate; şi a trăit „acel sentiment straniu, al schimbării limbii întru dovedirea nobleţii ei arheologice. A fost un militant estetic, a visat o mitologie, a proiectat, virtual, o epopee. „Cezarul Heliade a încercat să pună foc limbii româneşti. Schimbarea limbii, ce iluzie!” Însă, „cel care a ars în văpaie a fost însuşi Heliade”. „Nu se mai putea înţelege prin poezie decât cu sine însuşi. Sinele cel mare al limbii l-a ignorat”[2]. În schimb, sinele său i s-a substituit, dându-i în dar o gramatică. Şi ce mai gramatică a creat, plasmat şi edificat I.H.Rădulescu; a inventat realmente critica gramaticală şi stilistică cu o febricitate europenizantă şi a metaforizat gramatica dându-i numele de hymen („nuntă”), care se realizează printr-o „nupţială baie” din care gramatica se desprinde la fel de ritual-voluptuos: („Apari ca o mireasă, o Mater Terra Sacră”)[3].
„Bătrâne Heliade, din avataru-mi greu de înţelesuri prime, tot transversez arcade de templu, sfânt oleu pe-altar să ard iar zeii să-mi mulţumească apoi, tăcuţi şi l-amănunte atenţi, într-un Eon de noi imperative şi legi transmoderniste. Dar Văile sunt triste c-au, îngeri, fost căzut: cenuşi peste frunzişuri, brânduşi şi albăstrele. Bătrâne Heliade, te-ai reîntors în stele să scrii Anatolida şi-n alte Universuri, în mii şi mii de versuri cu-aspect de epopee”.
Gramatica lui Ion Heliade Rădulescu e „o minune de duh şi de umor”. Şerban Cioculescu depistează în lecţiile despre „Regulile sau gramatica poeziei” din 1831 atitudini gramaticeşti: veritabile semne de surprinzătoare orientare modernă (inclusiv meta-/ trans-modernă – n.m.,I.P.B.), care pot fi însumate într-o fabulos de optimistă paradigmă. Eu am transpus pe versuri „Prefaţa la Gramatica Românească” (1828), în chip post- şi trans-modern, la anul 2005…
Bibliografie:
1. Nichita Stănescu: Fiziologia poeziei (proză şi versuri, 1957-1983); ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului; Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, pag.205
2. Nichita Stănescu, ibidem, pp.218-2021
3. Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei. I. Transversaliile literaturii române de la origini până mâine; Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2013, pp.211-212
4. Ion Popescu-Brădiceni, ibidem, vezi „Prefaţa la Gramatica Românească (1878) a lui Ion Heliade Rădulescu (re)aşezată în chip de vers postmodern, de către Ion Popescu-Brădiceni”, la anul 2005, pp.238-246
Prof.univ. Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie, scriitor, membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România
