ESEUL FINAL DESPRE CARTEA-ALBUM „PORTUL POPULAR DE SĂRBĂTOARE DE PE JALEŞ”

137

1. Îmbrăcat – de femeie sau bărbat, de diferite vârste – portul de sărbătoare dobândeşte statuaritate, devenind viu. Prin el, omul (bărbat, femeie, flăcău, fată) iese în lume să-şi cristalizeze personalitatea în zona creaţiei culturale. El devine, în afară de creator nemijlocit, actor, purtător de artă, fără să fie nevoie de vreo paradă a modei. „Paradă” – oricum, nu comercială – se făcea la biserică, la horă, la nedei, din când în când chiar pe scenă, atunci când se organizau şezători, serbări, urmate de hore în costume populare. Revenit, apoi, de pe „scena sărbătorii”, acasă, costumul artistic se întorcea fie în „lada de zestre”, fie pe culmea sau pereţii „odăii de la drum”, bine orânduit potrivit pieselor componente.

Toate ceste splendori au definit un timp, o epocă (în formula: vestimentaţie din dimie, aba, pânză de cânepă, in, bumbac, marchizet). Elementele definitorii sunt de ordin economic, sociologic, religios, cultural, etnografic, profesional. Dar interesul, ambiţia ca portul – mai ales cel de duminică, ori de sărbători ale anului, ieşit din iscusinţa minţii şi propriilor mâini – să se întreacă în frumuseţe, arată dimensiunea unui orgoliu estetic exersat îndelung, ce a fost în stare de capodopere de gen, muzeele pe temă fiind probă în acest sens.
2. Mă uit la costumele populare de pe Jaleş şi mă uimeşte ce talente a născut Pământul din acest areal. Dar ca să crească şi să rodească frumosul autentic, este nevoie de iniţiere, de îndrumare şi exerciţiu social. Din strădania şi împlinirea în acest act se nasc opere veridice, iar ele cristalizează nemuritor o identitate ce nu poate fi ocolită de nimeni. O identitate valorică devine, la rândul ei, o putere organică, o energie socială, pe măsura sufletului gândirii şi imaginaţiei plăsmuitoare întru frumos, iar pulsaţia energetică a omului de a nu putea trăi decât într-un util frumos constituie vectorul puterii lui de a fiinţa înfiinţând creator.
3. Mi s-ar putea reproşa (imputa?) că prezentul demers foto-poematic pe un astfel de subiect nu ar fi decât o încercare de poetizare, de proiectare în mitic a unei realităţi antropologice şi socio-culturale de tip etno-folcloric dintr-un areal geografic, receptat subiectiv (Valea Jaleşului). În sfârşit, mi s-ar putea reproşa, nu ştiu ce (şi câte) hibe. Dar eu las acest rol celor care, aplecaţi spre subiecte de natura celui de faţă, să le fie de folos spre a realiza, măcar ideatic, alte lucrări care să servească „apotropaic” unui timp cultural în derută. Această „ofertă” pleacă de la ideea că un album-carte este, totuşi, o „expoziţie”, un „micro-muzeu”, care pune la dispoziţie date şi informaţii utile, inclusiv unei decizii în domeniul conservării patrimoniului cultural „ţărănesc”.
4. „Orgoliul frumosului sau exerciţii cu acul şi cu aţa pe costumele populare de sărbătoare de pe Jaleş” nu este un album de familie, ci unul de „gintă dacică” de pe Jaleş, care-i lung şi se revarsă în universul Mării Negre prin intermediul Jiului şi Dunării, acest râu fiind pentru mine ceea ce pentru greci a fost Mara, pentru romani, Tibrul, pentru germani, austrieci, cehi, maghiari, sârbi – Dunărea; pentru Lorca – Guadalguiri, pentru Gorki – Volga ş.a.m.d.
5. Am „descoperit” un lucru esenţial: spre deosebire de hainele de sărbătoare bărbăteşti, care sunt lucrate de meseriaşi (abagii), veşmintele feminine (cu excepţii) sunt opera propriilor mâini, iscusinţe şi trude creatoare. Acest aspect spune multe. Adăugaţi şi faptul că inclusiv cămăşile şi brâul ce-l poartă bărbaţii sunt ieşite din lucrul la război, furcă, ac, arnici – datorate nevestelor lor. Şi să nu uităm ceva deosebit în plan axiologic. În ţinuta de sărbătoare a ţăranului român identificăm o dominantă componentă etico-estetică, un cod moral. Concret: albul este dominant. Un alb curat, luminos. Semn de puritate, nu doar al obiectului utilizat, ci şi al sufletului, al gândirii românului despre port şi purtare (privată, dar mai ales publică). Trăsătura subliniată este evidenţiată şi prin diferenţa între ţinuta femeilor măritate şi a candidatelor la acest statut. Cele cu statut marital poartă costume mai sobre, iar pe cap cârpe (marame) albe, spre deosebire de fete, care îmbracă ţoale împodobite cromatic. Diferenţierea aceasta nu este doar o individualizare a statutului de stare civilă, ci şi o normă morală, realizată prin mijloace utilitar-estetice (modele, culori). Personajele care îmbracă veşminte de sărbătoare nu sunt doar simpli utilizatori de îmbrăcăminte, ci păstrători publici de lucru frumos.
6. Erosul impune transfigurări, iar ele se petrec şi sub forma cochetăriei, a evidenţierii prin estetica vestimentară (şi ca lucrare, şi ca port). O „împodobire cu piese ornamentale” cât mai insolite şi mai bogate te împinge să fii mândru (mândră) expoziţional, dar nu exhibiţionist. Erosul, moralul şi frumosul se dovedesc solidari în a-l face pe purtător fericit, acesta bucurându-se de apreciere publică. Într-un bazar, la o expoziţie sau muzeu, un costum (port) popular este doar frumos, oricât de reuşite ar fi manechinele (manechinii). Îmbrăcat însă „pe viu”, el devine însufleţit, dobândeşte dinamică, gestualitate, retorică nonverbală. „Jucat” în horă, pe o scenă, costumul devine „marioneta” purtătorului său, pliindu-se expresiv pe mişcările, atitudinile şi trăirile acestuia. La hore, serbări, clăci – dacă se mai fac – costumul popular îndeplineşte şi funcţii spectaculare, în sensul că adaugă expresivitate şi mesaj unui spectacol, îmbogăţindu-l cu frumos şi cu semnificaţii spirituale – creând plăcere, încântare, bucurie… Toate acestea le-am găsit în fotografiile cu portul popular de sărbătoare de pe Jaleş.
7. Ce este această carte-album?
Un univers cultural în spaţiul rural pe dimensiunea aproape a două secole pe tema menţionată. Un vademecum într-un timp al istoriei culturale etnofolclorice (port, obiceiuri, tradiţii, folclor, acţiuni cultural-artistice, ştiinţifice pentru cultivarea şi conservarea lor etc.). O secţie (portul popular de pe JALEŞ) a muzeelor zonale, ce poate fi uşor utilizat, dată fiind mobilitatea ei în timp şi spaţiu, inclusiv sub raportul randamentului economic. Un monument cultural-artistic, multidimensional (şi ca suport informaţional, şi ca istorie, artă, orizont spiritual). Un preţios document de bibliotecă pentru un număr nelimitat ( dacă se vrea) de astfel de instituţii (naţionale, regionale) – la oraşe, sate, în casele cititorilor. O incursiune (excursie) într-un orizont de cultură populară autentică, parte a culturii naţionale, pecete inconfundabilă a identităţii sale. O inepuizabilă sursă de încântare estetică, intelectuală şi de studii (sociologice). În sfârşit, este rezultatul unui efort la fel de multiplu: investigaţii, studii, colectare, selectare, conservare, valorificare, trudă, costuri materiale. Cu alte cuvinte: un document multifuncţional. Aşadar, o „piesă” din şi de patrimoniu. O mărturie despre ce a fost (odată şi chiar recent, cursul rămânând neîntrerupt, precum JALEŞUL pe care îl cântă şi care ne descântă). Este şi un TESTAMENT! Cel puţin pentru urmaşii „direcţi şi nemijlociţi” care au posibilitatea de a trece în virtual o fostă şi prezentă – încă – realitate; vector al unei inconfundabile identităţi naţionale. Orice fapt (act) de cultură autentică nu este niciodată nici personal, nici desuet. Nici ca valoare intrinsecă, nici ca obiect de cercetare. El doar câştigă vechime, adică parfum, alt farmec, el comportând – în şi prin el – şi lumină, şi mister. Cartea de faţă se constituie, într-un fel, într-o carte de identitate culturală a GORJULUI, mereu creator şi perpetuu producător de spirit elevat.
Dumitru Dănău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here