Citind un incitant articol al maestrului Gheorghe Grigurcu, (a cărui prezenţă la inaugurarea Filialei Oltenia-Gorj a Institutului Cultural Român n-a fost nici măcar semnalată, ca să nu mai accentuez ideea că includerea marelui poet, critic şi memorialist gorjean în suita domnului Andrei Marga, i-ar fi făcut cinste preşedintelui I.C.R. – n.m. I.P.B.) în excelenta revistă „Confesiuni” despre relaţia dintre valoarea poeţilor „români” şi receptarea lor de către „masele” cititoare, am încercat o mare dezamăgire. Nu faţă de text, care e impecabil în derularea motivaţiilor voit ireverenţioase, ci faţă de ierarhia ca atare a acelor cei mai populari poeţi ai românităţii. Gustul cumpărătorului de carte, unul deficitar axiologic (să fie consecinţa unui sistem de învăţământ în derută / cădere liberă / totală confuzie?), mă pune pe gânduri.
Dar iată ordinea celor zece (pro)eminenţe ale poeziei române moderne, neo-, post-, meta-, şi trans-moderne: Mihai Eminescu, Ion Minulescu (?), Nina Cassian (?), Vasile Alecsandri, Mircea Cărtărescu (?), George Bacovia, Emil Brumaru, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana. Dintre acestea, pe trei dintre ele le exclud fără să ezit/să preget: Ion Minulescu (minor), Nina Cassian (o profitoare a regimului socialisto-comunist), Mircea Cărtărescu (mai degrabă un bun prozator, dar fără să facă gaură în cer).
Mihai Eminescu rămâne pe locul întâi. Nu c-ar fi intangibil, ci fiindcă scriitura lui e un joc, simbol şi sărbătoare în limba română pe de o parte şi asumată autosacrificialitate ontologic – (meta)fizică pe de alta. Discursul său s-a vădit a fi nu atât ceremonial po(i)etic cât transgresare a oricărui orizont de aşteptare, nu atât arhetip şi ficţiune mitizată (de G. Călinescu mai întâi) cât paradigmă totalizantă, prin desemnarea unei sfere profund identitare, de o unicitate certă deşi Europa n-a reacţionat pe măsura geniului său incontestabil…
Vasile Alecsandri este un întemeietor, un «erou civilizator» (sintagma este contestată de domnul Nicolae Manolescu, dar agreată de mine), un deschizător de teme şi stiluri. „Pastelurile” par să fie supravieţuit, dar asta nu înseamnă c-ar şi putea constitui „obsesie” lecturală de prim ordin. Aşa că în nici un caz nu merită locul patru; ba, mai mult, nici locul… al douăzecilea. Dar, există un «dar», dacă proza lui ar fi retocmită, regrafiată, pre versuri… post- şi / sau trans-moderne, brusc ne-am găsi în faţa unui… poet inegalabil; am procedat la asemenea exerciţii şi rezultatele au fost senzaţionale; când le voi publica, mulţi condeieri (critic-aştri) redutabili vor judeca asemenea mie.
George Bacovia este „senatorul” de drept al locului al doilea, deşi – iată că sunt un cârtitor infatigabil – ar trebui urcat pe treapta cea mai de sus, aceea de pe care accezi în Olimp, înotând printre nori. Ba aş cuteza a-l înlocui şi pe dânsul cu Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga ori Nichita Stănescu, căci gestul n-ar fi inutil, dimpotrivă: benefic revizuirilor, reinventărilor nehazardate procedural.
Emil Brumaru, în ipostaza lui Julien Ospitalierul, era captivant, seducător. Ironia-i romantică devenise meta-ironie, discursu-i îndrăgostit se autonomizase. Erotismul său, în acea etapă inaugurală, te cucerea printr-un «nu-ştiu-cum şi nu-ştiu-ce». Gestica lui întreţinea un foc veşnic viu, la flăcările căruia corpurile goale ale amanţilor post-paradisiaci îşi lepădau pieile bătrâne spre a fi iarăşi tineri („de luni şi până vineri”). Şi totuşi, în locui-i, căci îl consider un „uzurpator de tron”, l-aş instala pe Cezar Ivănescu (ci nu pe Mircea Ivănescu, a cărui operă e prea „tradusă” după alţii de pe aiurea) sau, de ce nu, pe Mihail Ursachi… Vedeţi am şi eu idiosincraziile mele şi nu mă las atât de uşor intimidat…
Despre Marin Sorescu m-am pronunţat, mi-a fost prieten, ne-am convorbit îndelung, i-am analizat opera tranzacţional, după modelul lui Marin Mincu şi încă rezist oricărui atac împotriva-i, pe care îl repudiez cu încăpăţânarea-mi proverbială… Stăpâneşte, ca nimeni altul, secretele funcţionării mecanismului poetic, de tip farmakonic; e un alchimist „corupt” de fabricarea aurului din… piatră de râu, din huma roşie a olarului. Nonşalanţa transtextului său, suspendată eficient şi enigmatic, îşi descătuşează cititorii de neliniştea hermeneutică.
Cum despre Nichita Stănescu am publicat preţ de un considerabil volum, mă grăbesc să nu caut nod în papură iubirii mele dintâi, Ana Blandiana. Deşi – vai, sunt un ins (un ENS) criptofanic şi prin urmare antiutopic prin excelenţă, şi anticanonic totodată; în locul lor, pe care-l subminez conştient de urmări, aş propune pe Ioana Dinulescu sau pe Constanţa Buzea…
Nici Nichita Stănescu nu-i inamovibil căci un alt Nichita: Nichita Danilov adică, îl poate devansa de voie într-un asemenea clasament arbitrar. În grupul din care l-am „cules” pe Danilov, stau, ca piramidele pe Nil, Liviu Antonesei, Nicolae Coande, Gheorghe Grigurcu, Adrian Alui Gheorghe, Persida Rugu, Paul Aretzu, Marian Drăghici, Gabriel Chifu, Mircea Bârsilă, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Nicolae Prelipceanu, Victor Ştir, Marius Marian Şolea, George Vulturescu, Ioan Ţepelea, Adrian Popescu, Şerban Foarţă ş.a.
În final mă autochestionez (retoric?): există în Gorj poeţi care, votaţi democratic, de cetăţeni, să fie, şi ei, ierarhizaţi între primii zece? Hamletiană întrebare. Făcându-mă, încă o dată „controversabil”, să construiesc o paradigmă în ordine alfabetică: Mihai Gheorghe Amaradia, Artur Bădiţa, Gelu Birău, Victor Barbu, Cristian George Brebenel, Ion Cănăvoiu, Ion Cepoi, Ion Căpruciu, Z. Cârlugea, Nicolae Diaconu, George Drăghescu, Dumitru Dănău, George Dumitru, Zoia Elena Deju, Adrian Frăţilă, Doru V. Fometescu, Mircea Liviu Goga, Vasile Gogonea, Viorel Gârbaciu, Ion Mocioi, Natalia Mălăianu, Romulus Iulian Olariu, Ion Popescu-Brădiceni, Lazăr Popescu, Spiridon Popescu, Silviu Doinaş Popescu, Andrei Popete Pătraşcu, Mariana Popeangă Cornoiu, Vasile Ponea, Mihaela Sanda Popescu-Marinescu, Romus Roca, Ion Sanda, I.D. Sicore, Vasile Sichitiu, Al. Doru Şerban, Valentin Taşcu, Sabin Velican, Tudor Voinea.
Sunt convins că am mai şi uitat pe vreo câţiva. Rugămintea este să mi se completeze lista. Va fi lista lui I. P. Brădiceni, nu a lui Nicolae Manolescu. Deh, fiecare cu… panoplia sa de „trofee”. Sunt ale mele mai preţioase? Cine ştie?! În transmodernitate, totul e posibil.
Ion Popescu-Brădiceni
