Remarcam, cu ani în urmă, că Picasso în căutările sale de a reprezenta cât mai sugestiv decadenţa unor femei de la un bordel din Avignon, a descoperit cubismul, apoi de-a lungul carierei sale îndelungate a experimentat mai multe stiluri de lucru, de la clasicism la realism, suprarealism sau simbolism, însă periodic se întorcea la cubism. Această manieră era prima sa dragoste şi din când în când simţea nevoia să o regăsească, să retrăiască marea sa izbândă creatoare.
Mai târziu am aflat că acelaşi lucru se întâmplă cu poeţii, cu cei de vocaţie, cei autentici, pentru care poezia înseamnă, dincolo de artă, pasiune, şi care, chiar dacă abordează alte genuri literare, sau găsesc alte preocupări, simt nevoia să revină, la lirism, la versuri, uneori sub forme şi viziuni schimbate poate de parcursul literar sau existenţial.
Este şi cazul teoreticianului literar, profesor universitar, doctor în filologie Ion Popescu Brădiceni, care deşi a pornit de peste 10 ani pe calea hermeneuticii, unde a edificat curentul transmodernist, ca paradigmă şi metodă de cercetare a literaturii, aplicând-o de la scrierile lui Ienăchiţă Văcărescu, până în contemporaneitate şi în legătură cu care a publicat peste 20 de volume, se reîntoarce deseori la Poezie ca la întâia sa dragoste, la braţul căreia a păşit prima oară pe tărâmul literaturii.
A făcut-o şi în anul 2012, când a publicat la Editura ,,Scrisul românesc” din Craiova cartea de poeme intitulată ,,Tranşee de cristal”. Este vorba despre un volum eterogen, în care se împletesc ştiinţele cu artele, de la filozofie, la mitologie, istorie sau psihologie, toate într-un conglomerat de cultură, coagulat de acelaşi curent definit de autor şi intitulat: Transmodernism.
Volumul este structurat în 12 părţi, dintre care citez câteva titluri sugestive:,,Noi meditaţii în imponderabil”, ,,Cuaternarul ideii poetice”, ,,Intrarea în templu”, ,,Cartea circulară”. În debutul cărţii avem, ca punct de plecare într-un amplu periplu liric, o viziune onirică, în care spiritul poetulului transcede faliile timpului prin reverie către înaintaşi, către întemeietorii rostirilor metaforice, între care întâiul îl regăseşte, firesc, pe Eminescu:,,Ceas de seară:/ zeu cu gheară/ În grădină/ el suspină.// Vine-n taină/ cu sub haină/ foi transcrie/ pare-mi-se// de pe-o Poartă/ care-şi poartă/ textul sacru:/ simulacru// de corp greu/ cu un arheu;/ da-i idée/ eteree// şi concept/ vibrând în piept,/ frumuseţi/ la mare preţ,/ ritmuri, rime/ ca la nimeni./ Ceas de seară:/ zeu de ceară.” (,,Ceas de seară cu Eminescu”, p. 7)
Călătoria poetului continuă aparent aprioric într-un spaţiu spiritual vast de unde sunt decupate în cuvinte imagini totuşi atât de clare:,,Asemenea lui Marsyas, zeul apelor,/ fost-a Socrate. Ieşea din cetate mereu/ mai însineat, mai învăluit în misterioase/ idei cărora, vrăjit, le căuta, corăbii/ purtătoare de noile tâlcuri, pe mările/ filosofiei. Flaut n-avea, precum protectoru-i/ celest, se purta în schimb doar cu puţin/ peste un corybant./ Ascultându-l pe atunci/ fermecat, inima mea vibra precum o liră…” (,,Ieşirea din cetate”, p. 64)
Paradoxal este faptul că deşi avem în faţă o poezie cu certitudine cerebrală, bazată pe intelect şi cunoaştere, ea vine în apărarea unui univers aparent empiric, spaţiul rural, satul românesc viu încă, păstrător al unei culturi ancestrale. Legătura dintre poezia lui Ion Popescu Brădiceni şi sat, pe lângă faptul că scriitorul s-a născut şi a crescut în acest mediu, stă mai ales într-o formă comună a chintesenţei revelatoare, înţelepciunea pură, nepervertită de viclenie, pe care în sat o întâlnim într-o formă populară, înveşmântată în snoave, proverbe sau zicători, iar la poet o găsim disimulată în metaforele complexe, ce transgresează lumile, secţionând transversalii în universul spiritului şi relevând tainice imagini ale cugetului:,,…Înlăuntru din rostirea pură/ Eul îşi închipuie migraţii/ ca de păsări şi apoi îndură/ ale vieţii vechi semnificaţii.// M-am retras definitiv, prieteni,/ între rădăcini de stele reci/ să-mi iubesc Memoria sub cetini/ ce-nverzi-vor caste veci de veci.” (,,Un fel de retragere”, p. 90, 91)
Rareori răzbate în versurile poetului substratul consistent de cultură şi doar atunci când uneori se confesează, aşa cum o face la finalul acestui volum, înţelegem că autorul construieşte pe temelia solidă a cunoaşterii, a iniţierii în misterele facerii şi vieţii de după moarte:,,Eu cred în mântuire. Europa în eurolire. Nu sunt ironic, ci doar dizarmonic cu marea ei năvălire peste satul acesta de munte neînfricat şi decis s-o înfrunte.” (,,În loc de postfaţă, În căutarea templului pierdut”, p. 113, 114)
Cu siguranţă poezia lui Ion Popescu Brădiceni este una intelectuală, dar nu una intelectualizată, ci una de care se poate bucura atât lectorul avizat, familiarizat cu disciplina literară, cât şi simplul cititor neiniţiat, care, într-un răgaz dintre două campanii de prăşit, întâmplător ar găsi cartea şi ar citi-o.
Prof. Petru Ilie Birău
