ESEU – Ion Popescu Brădiceni – poet al lăutarilor de sine în tranşee de cristal şi nu numai

137

Între concret şi abstract realitate şi vis, Ion Popescu Brădiceni respiră un aer de neînvins apărat fiind de prieteni, de părinţi şi de Marii Înţelepţi din Marele Centru al Echilibrului de Antiteze.

Primii dintre Înţelepţii cu care se „tăinuieşte” în ceas de seară este cum ar fi putut fi altul, Mihai Eminescu pe care îl află rătăcind prin Olimp, unde ar putea fi Marele Poet, prins să crească „flori rare în pământul bătrân”. Ion Popescu Brădiceni căutând un leac absenţei Măriei Sale, află cu acest prilej o altă poveste a Crăiasei şi a Luceafărului. Urmează Platon şi Aristotel „fiindu-i de altfel model” lui şi altora care suferă de poezie, Tristan Tzara care transmite de dincolo „existenţa lui Dumnezeu”, Gheorghe Grigurcu îi spune că „Geniul e un fenomen de hotar”, iar Valentin Taşcu s-a substituit „inorogului verde”. Alţii, mai de departe sau de prin vecini poetul îi primeşte ca oaspeţi în casa părinţilor de la Brădiceni, unde „Mircea Petean e aproape elin”, cu o cană de vin şi cu nucul veşnic din grădina casei „Toţi sunt ca şi el iubitori fără de măsură de tot ce e transliteratură”. Printre aceştia şi alţii „de acelaşi fel”, Ion Popescu Brădiceni vrea să rămână un „modest stăpân al cuvintelor”, textul fiind „ambiguu ce îmbină sunete moi şi semne dulci pe care şoldul să ţi-l culci. Martor la atâtea întâmplări ale istoriei, el poetul, este continuatorul unui anonim din Parohia Alimăneşti drept pentru care este hotărât „ a scoate poezie şi din piatră seacă”. Astfel, Poezia e mereu cu el şi el cu Poezia şi care se luptă pe viaţă şi pe moarte ca un luptător în arenă cu un propriu stăpân ca să găsească o idee poetică, idee poetică ce de doru-i se îmbracă „în negru veşmânt”. Ion Popescu Brădiceni vine dintr-o realitate palpabilă, ca orice om din lutul din care unii fac ulcioare şi alţii, precum Brâncuşi păsări să zboare spre „lună nouă cer căzut de-aseară-n rouă”. Un loc binecuvântat de Dumnezeu de unde toate au un început şi unde biserica de peste drum ne poartă gloria şi râul curge de milenii în povestiri încă nedesluşite pe care poetul va trebui să le dezlege şi să arate oamenilor prieteni şi vecini minunile pe care el poetul le pipăie în fiecare zi. Poezia lui Ion Popescu Brădiceni, o poezie până la uitarea de sine, porneşte din casa bunicilor, repet peste drum de biserică, rămasă mereu în amintirea unui nuc de milenii care îl cheamă mereu să pornească cu el în lume şi printre stele călare pe ramurile încărcate de nuci. Trecutul să nu-l ajungă din urmă, Ion Popescu Brădiceni călăreşte prezentul ca Făt Frumos înaintea vârstei sale, mereu flămând de artă ca un copil de jocurile copilăriei. Ca un purtător de cruce pe toate drumurile pe unde se pierde de sine „un cultivator de frezii” contopit cu nisipul şi pietrele se duce, se duc şi iar se întoarce precum nucul la rădăcinile sale veşnice să mai bea cu prietenii o cană cu vin şi să privească stolurile de pasări care-i împrăştie nucile (citeşte poezia) în patru zări spre a se naşte alţi nuci (citeşte poeţi) care să arate celor ce vin drumul spre veşnicia frumosului şi a poeziei. Ca Magul de la Hobiţa, mereu prezent în versurile sale, Poetul cheamă cuvintele să i se supună aşa cum realitatea sub dalta Marelui Demiurg. „Cioplind poezia” el se ciopleşte pe sine dându-şi alt nume, numele care vrea să-l poarte fiind „o tăiere în două a Marii Esenţe într-o ţară „cu vulturi ce zboru-şi cuprind”. Trăind într-o lume care nu e a lui, unde Împăratul îşi execută scribul şi pe următorul îl închide în colivie, imnul poetului „curge ca o lacrimă într-un colţ de pleoapă închisă şi asta drept mulţumire că „Poetul „dintr-un infern de pajuri nehrănite încearcă să transforme o narcisă în femeie ca s-o iubească într-un lan de grâu şi maci. Căutând natura dintâi a cuvintelor el şi cu hermeneuţii vor descâlci ţesăturile-chacre, să fie vorba de covoarele atârnate pe toţi pereţii casei, alese de bunică-sa aşteptând să i se întoarcă bărbatul din război precum altădată Penelopa, sau se vor pierde cu toţii în crâşma de peste drum, la întretăierea de uliţe unde un bătrân, un Noe întrupat în clar obscurul încăperii ca un zeu va veni ca un melc în cochilia lui. Deocamdată însă mai are timp şi iar se duce din mister în mister, urcă, coboară, exultă, disperă, permanent între minus şi plus infinit şi iar aruncă drumuri în uitare şi iar o ia de la început după legi încă nescrise către o Mekă eternă, filosof în sandala de lemn dezamăgit că nu poate să spună şi el ca Socrate, da sau nu, şi nu să aleagă mereu calea de mijloc călărind caii verzi ai filosofiei pe drumul înapoi prin oglindă şi cu ce s-a ales, „Pe un munte de melancolie ziditu-mi-am târziu chilie”. Şi peste toate câte au fost şi au să mai vie, Ion Popescu Brădiceni lasă o lacrimă amară recunoscând că s-au dus vremurile acelea când „aveam un crez să facem lung amor noaptea la mine-n pridvor”. Despre stil remarc că şi în „Tranşee de cristal” ca şi în alte volume poetul cântă la mai multe instrumente, de la ritm la rimă, poezie în proză, de la limbajul obişnuit la cel academic, de la folclorul autentic la manele, de la neologisme la arhaisme. Limbajul său încercând să elimine bătrânul convenţionalism, aruncându-se uneori ca u orb în libertăţile transmodernismului. Ştiind, ca un fin psiholog că a gusta poezia trebuie să te urci în înaltul cerului cu cât mai sus cu atât mai frumos va fi poemul şi cu atât mai multe înţelesuri verbul. Şi ca orbul care trece singur strada îşi asumă răspunderea unor noi şi variate înţelesuri fiind convins că „toiagul” vede mai bine ca el, chiar dacă încă nu e lumina verde. Mă opresc aici, cititorule, şi-mi scot Pălăria.
Ion Căpruciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here