E de aşteptat că lectorul care a avut răbdarea de a urma până aici această confesiune – pledoarie (evident, pro-oltenească), va fi intuit deja încotro se îndreaptă gândul autorului, cu speranţa că, propunându-şi să enumere unele caracteristici ale spiritului oltenesc (fără a face eroarea de a-l rupe de clementele comune, ce definesc în fapt spiritul românesc, ale cărui calităţi se reflectă gradat şi nuanţat pretutindeni pe cuprinsul ţării, sau, mai exact, pretutindeni unde se află mari colectivităţi de români) le-a conferit acestora un accent în plus, special; nerefuzându-le însă prezenţa şi în manifestările românilor din alte zone ale ţării.
Ce-ar mai fi de spus? Multe, dar dintre toate cred că s-ar cuveni observat că şi oltenii şi-au modelat spiritul, caracterul după spaţiul în care s-au născut şi au trăit. (Cum s-ar putea să nu-şi pună măreţia munţilor, nesfârşirea câmpiilor ori zbuciumul apelor amprenta pe trăsăturile şi comportamentul celor ce trăiesc în vecinătatea lor?). Ca şi după interogaţiile istoriei, dramatice şi nu o dată tragice. Tocmai de aceea se va constata, privindu-i şi observându-le manifestările comportamentale, reacţiile lor în faţa unor confruntări identice şi pentru alţii, că – pe lângă caracteristicile şi modul de a reacţiona asemănătoare, – există si altele ce-i disting; chiar şi în perimetrul spaţiului oltenesc. De la Novaci, de la oltenii de sub munte, până la Dăbuleni, la oltenii de la Dunăre, există, şi sunt lesne de identificat, şi trăsături diferite, aşa încât exuberanţa, locvacitatea, repedea oţărâre şi tot atât de repedea împăcare sau înţelegere a situaţiei – ce par a fi comune tuturor oltenilor – se exteriorizează diferit de la o zonă la alta; spiritul dinamic sau predispoziţia către reflexivitate, decizia imediată, spontană proprie unora, cunoscând corective vizibile în alte părţi ale Olteniei. Cât drum, cât timp, câte asemănări şi câte deosebiri din care s-a plămădit personalitatea unui popor! Oricum, în ce-i priveşte pe olteni, căutându-le elementul unificator, poate că el ar fi de identificat în înţelesurile fără echivoc ale cântecului emblematic: „ Oltean sânt, oltean îmi zice, / Oltean sânt pe und’ m-oi duce. / Cin’ se ia cu mine bine / Îi dau haina de pe mine. / Cin’ se ia cu mine rău, / Vai de sufleţelul său!” Rog a se citi ultimele două versuri nu ca o subliniere a spiritului răzbunător, vindicativ, căci nu aşa sunt oltenii, ci ca un semn al predispoziţiei justiţiare, ca un mod aparte de a accede la demnitate. Cum se vede, lăudându-i pe olteni, în încercarea de a identifica unele note distinctive ale spiritului oltenesc, autorul, oltean fiind, n-avea cum scăpa de o altă trăsătură a lor, pe care n-o mai numeşte, fiind, se înţelege, subînţeleasă. Aceasta nu înseamnă a nu fi conştient că un îndemn spre un cât mai farmaceutic realism al afirmaţiilor n-ar fi putut îndrepta cerinţele şi spre constatări mai puţin măgulitoare. Dar las altora o asemenea îndeletnicire. Şi chiar şi loc, dacă se vor îndemna spre căutarea defectelor, sau să zic „a nodului în papură” – le recomand să nu uite totuşi cuvintele cântecului mai sus amintit. În ce mă priveşte, n-aş vrea să uit, în încheiere, să mai adaug că viforoasa trecere prin istorie a lui Tudor din Vladimiri, cel care curajos şi lucid a îmbrăcat cămaşa morţii, vine firesc în sprijinul unei posibile definiri a spiritului oltenesc, a spiritului pandur. Acesta şi-ar putea afla, pe alte planuri, în lupta pentru mlădierea spre gând frumos rostit si nepieritor a cuvintelor sau în lupta pentru dăltuirea în metafore esenţializate a lemnului sau a marmurei, corespondente în faptele şi vieţile unor Arghezi şi Brâncuşi. După cum spiritul diplomatic, şi el pregnant ilustrat în comportamentul oltenesc, şi-ar putea găsi o ilustrare elocventă în destinul european al lui Titulescu. – Tot atâtea simboluri olteneşti, repere fundamentale, în a căror pilduitoare faptă îşi află cuprinderea spiritul românesc în întregul său, accentele specifice regăsindu-se în mod armonios şi definitiv în partea de lumină a spiritului naţional. El însuşi parte demnă a spiritului universal. Iată de ce când, într-un antologic text, mai puţin cunoscut, dedicat gorjenilor, această parte mândră cu măsură a Oltenilor, Tudor Arghezi seria : „Gorjul e o regiune de surpriză. Întâi, căci se cuvine să fie pus întâi, e gorjeanul. E, el, român, e şi oltean, dar e mai mult decât atâta, cu toate că ar fi de ajuns să rămâie şi fără alte originalităţi; e altfel de român şi altfel de oltean. Gorjeanul, comparat cu ceilalţi români, catalogaţi pe judeţe, are nu ştiu ce are, are aşa, ca un lipici al lui, o noimă de aristocraţie” – printr-o asemenea disjungere, vraciul cuvintelor potrivite propunea un adevăr de esenţă: acela al cunoaşterii şi interferării, prin timp, a asemănărilor şi deosebirilor, din care s-a constituit marele şi indestructibilul întreg – spiritul românesc. Adevăr spre care au năzuit, în felul lor, şi rândurile de faţă, aspirând spre o aproximare prin cuvinte a ceea ce s-ar putea numi spiritul oltenesc, parte indestructibilă, cu culorile-i specifice, din marele, nepieritorul spirit românesc. Revin, aşadar, la întrebarea din titlu: „Există un spirit oltenesc?”, „Da, există!”. Acesta pare a fi răspunsul scurt, la care îndreptăţesc cele afirmate mai sus. Şi s-ar mai putea adăuga, tot un spirit oltenesc, ca să nu zic gorjenesc: „Să nu fiu contrazis că mă oţărăsc!” Aş face-o în virtutea unei trăsături distinctive a celor ce se consideră a avea în stăpânire o parte din Dunăre şi Carpaţi, dar şi Oltul, şi Jiul, şi câte şi mai câte altele! Bunuri moştenite pentru folosinţă veşnică.
Nicolae Dragoş
