În gravurile timpului, în desene de epocă şi, mai apoi, în fotografii împălidate de trecerea anilor, o imagine se arată a fi omniprezentă, conferind o pitorească pată de culoare străzilor bucureştene, ce ar putea fi, cele mai multe, asociate unei mai exacte denumiri: uliţele bucureştene, fără a le afecta iremediabil blazonul.
E, se înţelege, vorba de imaginea olteanului, purtând pe umeri, cu un firesc în care nu încape nici urmă de umilitate, cobiliţa cu marfă proaspătă. Cobiliţă care sprijinea la marginile ei, într-o dreaptă cumpănă, cele două coşuri, estetic împodobite – aş spune – cu alese roade ale pământului. Ele puteau trimite gândul la cele două talere ale balanţei dreptăţii, la această efigie a justiţiei, al cărei palat tocmai fusese înălţat în vecinătatea marii pieţe a Capitalei, pe ale cărei tarabe se răsfăţau opulente tot felul de oferte vegetale. Aş vedea în imaginea olteanului cu cobiliţa o ilustrare întrucâtva simbolică a spiritului întreprinzător, un semn al iscusinţei, ce se cuvin – şi e drept – a fi invocate când cineva şi-ar propune să reunească trăsături, calităţi definitorii pentru oamenii a căror provenienţă îşi are matca în spaţiul (geografic şi istoric) al Olteniei, această provincie românească hotărnicită de Olt, de Carpaţi şi Dunăre, cam până la locul unde bătrânii munţi îşi privesc tâmplele încărunţite în oglinzile semeţului fluviu, undeva, mai sus de Turnu-Severin. Desigur, numai pentru a-i cuprinde pe olteni într-o imagine cu valoare metaforică ar putea fi nominalizată cobiliţa ca efigie simbolică pentru românii trăitori în spaţiul mai sus pomenit, spre a sugera mai ales vocaţia pentru ţinerea unei drepte cumpene în toate. Fiindcă, deşi firi repezite, dârze, focoase, oltenii îşi pot afişa cu legitimă mândrie vocaţia pentru armonie şi echilibru, îngemănată aspiraţiei de a afla în cele mai diverse împrejurări, o dreaptă cumpănă. Cum, simetria sprijinită pe umeri şi cobiliţa, purtată în legănător echilibru, o sugerează. Şi tot în patrimoniul genetic al oltenilor s-ar impune a fi enumerate de îndată şi inteligenţa vie, scormonitoare, inventivitatea, discernământul logodit cu spontaneitatea. Şi, de neuitat, simţul acut al umorului, o mai mare disponibilitate decât a altora de „a face haz de necaz”. Iar cum îi şade bine oricărui oltean, care se respectă, se cuvine a fi amintită de îndată şi preocuparea, uşor identificabilă în orice colectivitate oltenească, pentru arătarea către lume a unui profil uman distinct, puternic, individualizat. Căci olteanului nu îi este pe plac tentaţia de a-i imita pe alţii, plagiatul comportamental, fiind oricând dispuşi pentru evoluţii aşezate sub semnul originalităţii. Poate, şi de aceea, în portul şi obiceiurile, în cântecele şi dansurile olteneşti se pot identifica semnificative diferenţieri, deosebiri de la o zonă la alta, elementelor comune, unificatoare, adăugându-li-se, firesc, altele, ce personalizează, prin nuanţări, câteodată radicale. În sfârşit, ar mai fi, poate, de observat că înclinaţia spre spontaneitate, spre repede luarea în posesie a adevărurilor unor evenimente majore din întâmplări cotidiene nu este deloc incompatibilă cu asumarea unor decizii de profundă gravitate, ştiindu-se bine că ar fi ridicol să se confunde momentele ce implică solemnitatea, atitudini asemănătoare şi gesturi sacre, cu momente trecătoare, ale bunei dispoziţii, cu abandonări chiar ludice, gemene candorii şi uitării de sine. Nici ele, fireşte, refuzate.
(Va urma)
Nicolae Dragoş
