Profesorul şi cercetătorul cu vocaţia sintezelor critice, Zenovie Cârlugea, îmi spune că, lucrând la o nouă carte, ce se anunţă de larg interes, consacrată legăturilor lui Tudor Arghezi cu Oltenia, a constatat că atât genialul poet cât şi alţi prestigioşi oameni de cultură s-au pronunţat în legătură cu existenţa unor particularităţi, unor
trăsături aparte, care-i individualizează cumva pe olteni în marea familie românească, prin ceea ce s-ar putea numi, să-i zicem, spiritul oltenesc. Subiectul merită, desigur, atenţie. Cu atât mai mult din partea celor născuţi în această celebră provincie românească şi care au ştiut a nu se îndepărta de izvoarele dintâi, aflându-şi aici argumente definitorii pentru propria evoluţie, demnă sau îngândurată, prin lumea vremurilor ce li s-au dat. Motiv care m-a îndemnat la a mă încumeta pe drumul cuvintelor, ce va urma. Fireşte, nu am putut ocoli câteva întrebări; semne ale unei atitudini oarecum dubitative: „Există un spirit oltenesc?”, „Nu cumva supralicitarea existenţei lui, a unor particularităţi regionale ar putea duce la estomparea trăsăturilor unificatoare ale identităţii naţionale?”, „Cum poate fi gândită unitatea spirituală fără a ignora prezenţa individualităţilor, a particularităţilor zonale?” Iată, doar câteva posibile întrebări şi drumuri de parcurs, mi-am zis, pentru cel ce şi-ar propune să abordeze un asemenea tentant subiect, în cazul în care, mefient, nu acceptă din capul locului statutul de certitudine al unui răspuns afirmativ. Aşa încât nu răspunsul greu de formulat în doar câteva consideraţii, nu orgoliul exhaustivului şi cu atât mai puţin al definitorului îşi vor aşeza pecetea lor intimidantă pe cele ce urmează. Cum se va vedea, aspiraţia către un fel de mărturie şi înţelegere de sine motivează acest demers, mai degrabă confesiv decât animat de voluptăţi teoretizante. Aşadar… Într-o Capitală de altădată – pornită pe calea asimilării impulsurilor civilizaţiei occidentale, dar păstrându-şi impregnate în zidirile vechi şi în comportamentul oamenilor, în ceea ce îndeobşte s-ar putea numi filozofia de viaţă, lentori orientale şi un fel aparte de a concepe şi a trăi evenimente esenţiale ale vieţii; individuale ori colective, pe traiectoriile cărora se interferau, neaşteptat, bucuria cu tristeţea, exuberanţa cu melancoliile născătoare de imprevizibile atitudini şi gesturi, – s-a conturat, în timp, şi o imagine, i-aş spune emblematică, a oltenilor. A oltenilor veniţi la oraşul oraşelor ţării ca într-o transhumanţă a nevoii; dacă nu pentru supravieţuire, pentru chiverniseală gospodărească.
(Va urma)
Nicolae Dragoş
