ESEU – Evadatul din Scriitopia

168

O utopie manifestă
Şi uite-aşa, în ţinutul meu fantasmatic, tatăl meu este Ulise iar mama mea Penelopa şi Nausicaa în acelaşi timp. Pe prima o regăsea mereu acasă aşteptându-l când se întorcea pe bicicletă lunar, iarna, la sfârşit de săptămâna vara, de la U.M. Sadu şi din Colonia muncitorească Sadu unde i se repartizase o garsonieră pauperă, cu un reşou improvizat şi un pat de campanie. Pe cea de-a doua o lua cu sine, în sufletul său, la serviciu, icoană a existenţei sale modeste, de „rob” al socialismului comunistoid, văzut de el ca o benefică utopie manifestă, căci copil suferise crunt de sărăcie, lucrând la „Metaxa” în Bucureşti, de la 14 ani, unde făcea din şipci de lemn împachetări pentru cărămidă, ca să-şi întreţină părinţii (Nicolae şi Ştefania) şi pe cei patru fraţi mai mici (Leana, Gore, Nicolae, Mitică).

Eu, dintr-un sălbatic nestatornic şi cam zănatic, mă lăsasem încet-încet socializat, de muica Luxiţa, ori moaşa Măriţa, ori tanti Lina, ori unchiul Mocioi de la Craiova.
Muica Luxiţa îmi reamintea mereu că omul ei, Vasile Popescu, se trăgea de peste deal, din Câmpofeni din neamul Stăncăonilor, mama ei, Stanca, fiind ea însăşi o mlădiţă câmpofeneană, doar tatăl ei, Antonie Mocioi, fiind din Brădiceni, înainte de a se fi transbordat aci din Transilvania.
Îmi povestea aventurile păţite de ea, cu acest soţ al ei, de numai 19 ani, ea având deja 29 (fată bătrână deci). O părăsise după ce-i pusese plodul în braţe (pe maică-mea, Elena), hălăduind prin Bucureşti, unde s-a înhăitat cu o ţigancă vrăjitoare, de cartier mărginaş, împuţit, noroios, intrând în relaţie cu fel de fel de interlopi în-afara-legii.
Ca Orfeu, după Euridice, se va fi deplasat ea însăşi, cu fetiţa după dânsa, în Capitală unde cu ajutorul unui frate al ei, Ion, medic veterinar şi influent la Poliţie, rătăcitoru-i bărbat (un Ulise şi el?) va fi fost rupt de lângă acea Circe decăzută / degradată şi expediat în lanţuri acasă, la copilă şi la muiere.

Peregrin pe la mătuşi
Moaşa Măriţa, pe care am vizitat-o cât timp a trăit, rămăsese şi ea văduvă de front, ca şi sora ei, muica Luxiţa. Ne iubea, pe mine şi pe frate-meu, Vasile, iar cu verii noştri, Tavică şi Valeriu, o tuleam la scăldat la Bistriţa, din toiul secerişului, al păzirii vitelor la câmp, de la adunatul corcoduşelor şi perelor, de la cules de mure negre pentru dulceaţă ori de plante medicinale ori de ciuperci şi fragi prin pădure.
Când ne înfăţişam dinainte-i, iute făcea o mămăligă, punea nişte unt proaspăt pe masă şi o brânză de casă, o ciorbiţă de urzici ori de dragavei, ori de fasole uscată cu murături în livejul scos după cazan, ori de cartofi (mă rog ce-avea deja gătit în cuhnie ori păstrat în cămară, pentru oaspeţi speciali); se mai găsea şi câte-o felie de slănină, de cârnat, de tobă, de boşomete ori carne macră şi costiţă la garniţă, de porc la peste 200 de kilograme; nişte boabe de porumb fierte ori câte un compot sau poame uscate în iulie-august şi atârnate pe fir de aţă, în podul fânarului, ori mere, pere, gutui ascunse în fânul mirositor ca-n rai şi folosit de „babele” satului la inhalaţiile vindecătoare de sinuzită şi răceli ale nasului (aburul bolovanului de râu înroşit în prealabil în foc se scufunda în apa clocotită în care se presăra floarea de fân şi acesta acţiona ca un laser şi te eliberai imediat de boală, respirând normal).
Tanti Lina avea o livadă cu pere mari, zemoase, struguri de gaiard şi de altoi, roşioară şi tireaz, încât, consumându-le, băgam burta-n draci. Dar, orăşeancă fiind, era muncitoare la o fabrică în Târgu-Jiu, înfiinţată în glorioasa epocă a Arethiei şi a lui Gheoghe Tătărescu, şi câştiga frumos… că-şi permitea să ne ofere câte-o bomboană, câte o caramea, câte un covrigel cu susan, câte o mână de măsline sau câte un „boţ” de marmelată sau halva (căci bărbatul ei, nea Gicu, era şef de depozit şi deci paznic la atâtea şi atâtea „delicatesuri” la care, noi, oamenii de rând, nu prea aveam acces).
Praznicele pe care le ţinea ea, în odaia-i de la drum, a unui adevărat palat pentru acel timp, de „chiaburi” (c-aşa au reclamat-o politrucii satului) erau adevărate banchete, petreceri în regulă cu lăutari vestiţi în epocă (Petre Geacu-Cătăroiu, de pildă).

Elena din Troia
Doamne, dar m-am luat cu vorba şi-am uitat de prichindelul care mă înălţasem şi eu, ba pe cuptor, ba în pridvor, ba în şură, ba pe bătătură, ba hai-hui, de împrumut, pe la alţii în aşternut, la muica Ştefanica, la tanti Măuţa, la nea Mitică, la Peşteana, unde era şef de brutărie, în Târgu-Jiu, la unchiul Ion, tâmplarul, care mă scăldase la Târgu-Cărbuneşti şi mă îngrijise vreo un an, pe mine cel născut în şapte luni, de vreo 2 kilograme, cam cât un cot de mână şi aproape „mort”.
Prichindelul acesta nu creştea deloc ca Făt-Frumos în basme, n-avea încă niciun talent de precoce, dimpotrivă, ba era să se înece în putina cu struguri căzând în ea cu capu-n jos, zdroşiţi cu picioarele, ba cât pe-aci să-l mănânce de viu un cârd de gâşte, ba doritor la cinci anişori să se însoare cu Mariana, o fetiţă de-abia trei anişori, îmbrăcată în alb (bluziţă şi rochiţă împletită de mama ei din lâniţă), de un Paşti, parcă, de m-am şi dus cu ea de mânuţă la bunicul ei din Mielăriţa s-o cer de nevastă şi care bunic ne-a zis, râzând sănătos, ţărăneşte: „Ia-o, nepoate, dac-o placi, de la mine toată voia, dar e mult până la… Troia”, încât încurcat de replică m-am ruşinat tot (căci abia azi am înţeles că eu eram Paris iar ea era Elena… din Troia) şi m-am întors spăşit dar totuşi foarte fericit şi încântat de curajul meu… argonautic la o aşa fragedă vârstă.
(va urma)
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here