1. Arborele genealogic
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, reîntorcându-mă cu sufletul şi cu gândul la anii copilăriei, pe plaiurile natale ale Brădicenilor, recitesc cu ochii minţii cărţi nemuritoare: basmele lui Ispirescu, Creangă, Slavici şi Eminescu, „Povestea vorbei” (Anton Pann), baladele despre Corbea şi Toma Alimoş, Novac şi Gruia în Ţarigrad, „Prinţ şi cerşetor” (Mark Twain), „Mathias Sandorf” (Jules Verne), „Cei trei muşchetari” (Alexandre Dumas), „Iluziile pierdute” ale lui Honoré de Balzac, chiar şi o Biblie interbelică, zdrenţuită pe margini şi cu foile soioase de atâta folosire, pe care capii de familie îşi notaseră, pe spaţiile albe rămase la dispoziţia cronicarului de ocazie (de duminică), datele importante ale neamului lor: naştere, botez, căsătorie, război, moarte, praznic, sărbătoare naţională.
Unii amici de-ai mei, literari, şi-au întocmit arborele genealogic. Eu nu mi l-am alcătuit, dar ştiu că sunt ardelean venit de peste munţi din cauza nemerniciei imperiului habsburgic şi a ticăloşiei ungureşti. Bunicul Vasile Popescu se trage din Câmpofeni, iar bunica Luxiţa Mocioi din Brădiceni, ca fiică a Stancăi şi a lui Antonie Mocioi. Tot un Popescu a fost şi taică-miu, fiu al Ştefaniei şi al lui Nicolae Popescu, zis Călăraşu (făcuse armata la Roşiorii de Vede, la călăraşi).
Şi Mocioii, şi Popeştii, fugiseră din Transilvania şi se aciuiaseră care pe unde găsise loc viran, ba rovină şi chiar mlaştină desecabilă. Apoi, cărţile s-au succedat formidabil, căci i-am devorat, precoce (stau mărturie caietele de lectură suplimentară de la şcoală pe care dascălii mei de română îmi puneau numai zece) pe Goethe, Heine, Turgheniev, Gogol, Anatole France, Voltaire, Maupassant, Tolstoi, Stendhal, Panait Istrati, Ana Ahmatóva, Nichita Stănescu, Titus Popovici, Marin Preda, colecţiile „Cutezătorii”, de Literatură ştiinfico-fantastică, „Cireşarii” lui Constantin Chiriţă ş.a.m.d. Dar evadările în lumile imaginare erau pigmentate cu tot soiul de mirări, mistere, enigme, năzdrăvănii, întâmplări neaşteptate, intrări în armonii sacre cu natura zăvoaielor şi a dumbrăvilor, a luminişurilor de codru şi a fâneţelor mirosind îmbătător a vară, a flori de câmp şi a baltă cu papuri şi trestii din care împleteam încontinuu linguri, mese, castroane, farfurii, coşuleţe, preşuri de pus la uşile casei.
2. Formarea eului
Azi, la 59 de ani, modelul meu este Goethe, poate şi Freud: modelul de cercetător ştiinţific. Opera-mi trebuie considerată întâi şi întâi drept construcţie culturală pe care o voi extinde cât va fi să trăiesc. Continuu să cred că Filosofia şi Ştiinţa, îmbrăcând aparenţa Adevărului, s-au predat Poeziei, Literaturii ca formă de comunicare şi oricărui Metalimbaj bine-intenţionat.
Am avut şi un Wilhelm Brücke al meu, pe Eugen Negrici, pe parte sistematică; pe Marin Sorescu, pe parte expresivă, o primă triadă m-a marcat definitiv: observaţie, descoperire, teorie; ca student, între oameni, aglomerări de fapte, tratate de specialitate; mergând regulat la teatru, la filarmonică, film, bibliotecă, la redacţii de reviste şi ziare, studiouri de radio şi mai târziu TV, dar şi la discotecă, la cinemateca Lectoratului francez, case de cultură studenţeşti, cenacluri literare: Columna, Ramuri, „Pavel Dan” (Timişoara), „Echinox” (Cluj), „Cenaclul de Luni” (Bucureşti), „Dialog” (Iaşi), „Cristal” (Târgu-Jiu).
Deşi un Jean-Martin Charcot s-a ivit şi el la timp în cariera mea: întâi Theodor Codreanu şi mai apoi Basarab Nicolescu.
3. Codul de acces
Precum Freud, am insistat, în elaborarea cărţilor mele, pe analogia dintre munca psihanalitică şi arheologie; am dezgropat lucruri ascunse, mi-am făurit treptat instrumentele proprii de investigare şi redactare în studii, eseuri şi comunicări explicite, în tratate întemeiate semiotic şi hermeneutic, ca în cele din urmă să-mi „inventez” o ostensiotică şi o himeneutică drept replici individualizate, refondatoare; la rândul lor acestea au concurat la configurarea unei noi concepţii despre social şi politic, economic şi cultural, psihic şi emoţional pe care am botezat-o, cred eu, oportun şi conflictual, progresist deci, şi opţional, «ostrakonologie». Aceste teze le-am susţinut/demonstrat, de pildă, în „Ritualul morţii şi înmormântării în Gorj (vol. I şi II)”, în care am practicat scriitura vie, purtătoare de sens. Am mizat pe povestirea ca suită de asocieri libere, înlănţuire, împletire, compoziţie de elemente semnificative care iniţial puteau să pară că nu au nici o logică şi nici o coeziune. Desigilate, interpretate adică, aceste elemente sunt, de fapt, un cod de acces spre gândurile latente ce le poartă în sine „mistreţul cu colţi de argint” şi copilul care am fost zânatic şi simbiotic. Din primii ani ai copilăriei, discern abia azi aurul fantasmei şi plumbul derizoriu al realităţii comuniste, concentraţionare, în care totuşi eram fragmentar fericit. Dacă aş pune între paranteze nefericirile, neajunsurile materiale, frustrările băneşti, neavând parale pentru dulciuri, filme la micul cinematograf comunal, cărţi de la magazinul sătesc aşteptând prăfuite în vitrinele pătate de muşte să le cumpăr eu, singurul lor cititor nesăţios, visător, „evadând” în imaginarul paralel, cu cel mai neînsemnat prilej dar binefăcător corpului şi sufletului meu deja îndrăgostit de vreo fetişcană a locului, mă replantam în Eden, cum răsădea maica mea cea dragă, Elena, brânduşele în Grădină. Evadat fiind, începeam probabil să-mi înţeleg mitul personal în care urma să mă construiesc pe mine însumi, ca om, ca artist şi ca savant; fiind oare? apolinico-dionisiac şi-sau orfico-narcisiac? Va urma
Ion Popescu-Brădiceni
