Un exerciţiu dificil? A defini poietic compoziţiile poetice ale lui Adrian Păunescu. Poiein/poesis, două concepte greceşti care vorbesc despre facerea poemului şi corpul lui propriu-zis. Şaizecist – ultimul reprezentant al generaţiei şi cel mai tânăr -, autorul „Istoriei unei secunde” nu s-a dezis niciodată de crezul său.
Unul temerar şi implicat/angajat. Politic. Căci ce poet adevărat doar cel care se integrează în viaţa reală a cetăţii sale!
Poieinitatea liricii lui Adrian Păunescu purcede dintr-o tradiţie instituită a direcţiei vaticinare (a se citi patriotice) încă de la Văcăreşti încoace. Sub comunism, soarta poetului a fost mai complicată. Dar omul, deopotrivă creatorul, şi-au reîntors discursul în interbelic, în bacovianism, în simbolism, în hermetism şi chiar în suprarealism. Salutar. Cu inteligenţă.
Retoric, metaforic, de la un moment dat încolo, Adrian Păunescu simte pericolul ce vine dinspre evenimenţial şi se repliază în dicţiunea ca atare. Devine convingător, vocea lui se esenţializează, forma se cristalizează. Ba mai mult: dicteul îşi arogă şi imperativele socialului pe ale (di)rectitudinii morale.
Un bun simţ critic, o estetică implicită, îl ajută pe scriitor să nu experimenteze în van. Cu program precis, practic/teoretic, Adrian Păunescu va recurge la impactul imediat.
Va miza mult pe arta spectacolului, pe scenografie, pe regie, pe viziune. Nu s-a temut de comunicare – ca bază a poeziei. Eugen Simion are dreptate: „Înscrisă pe linia Coşbuc-Goga-Cotruş-Beniuc, întreaga operă păunesciană impresionează prin titanism”.
Ceea ce rămâne din numărul impresionant de pagini scrise de Adrian Păunescu este acea parte dedicată iubirii. O iubire întâi faţă de natură şi apoi pentru cultură. Cultura poporului român pe cale de a se maturiza. Dar şi pentru cultura europeană. Şi mai ales, pentru patria sa şi a noastră – România, văzută dinspre înăuntru spre înafară. Adică, dinspre suflet spre raţiune. O raţiune care i-a spus că sufletul tău nu poate fi universal dacă nu e, întâi şi-ntâi compact din rădăcinile neamului său. Demersurile poietice ale lui Adrian Păunescu descind din încrederea nedezminţită în tonul prozodiei clasicizante, dar simultan şi dintr-un imaginar al libertăţii inovatoare, iruptive şi eruptive.
Ritmurile, reveriile motivante, rimele rare, tot arsenalul stilistic, cu care poetul s-a afirmat viguros în arealul literaturii române, o strategie a hazardului controlat, o luptă acerbă pentru afirmarea poeziei în densitatea spaţiului românesc, toate la un loc l-au propulsat pe Adrian Păunescu printre autorii totali. Şi uriaşi!
Ion Popescu Brădiceni
