EMINESCU ŞI MISTIFICĂRILE POSTERITĂŢII SALE (III) – De la pretinsul “asasinat” maiorescian la negarea şi “beatificarea” din zilele noastre!

173

eminescu[1]3. De curând, o “Ligă a Scriitorilor” din Cluj, prin dl. Al. Florin Ţene a înaintat Patriarhiei Române propunerea ca Mihai Eminescu să fie canonizat!… Numele scriitorului clujean (care a avut mai de mult nişte necazuri cu Uniunea Scriitorilor din România, din care făcea parte), a făcut nu numai deliciul presei, dar a indignat, în mare parte, lumea culturală. Ideea beatificării Poetului Naţional nu vine, însă, pe un teren gol, aşa, din senin.

Ea este mai veche, circula mai în glumă mai în serios în anumite medii culturale, de câţiva ani. Şi acest lucru trebuie neapărat precizat, de cei ce au atribuit exclusiv dlui Florin Ţene (un scriitor, totuşi, cu meritele lui – spunem asta tocmai pentru că îl cunoaştem…) iniţiativa consacrării mistice a lui Eminescu. În urmă cu vreo 3-4 ani, l-am cunoscut, la un Congres de dacologie (ţinut în Sala Rondă a “Intercontinentalului” din Bucureşti) pe septuagenarul Gheorghe Gavrilă-Copil (n.1939). În inbox-ul mail-ului meu se află încă un material trimis de dl Gavrilă-Copil pe această temă (un fel de exaltare cultică). Ideea mi-a stârnit un zâmbet amar, deopotrivă cu o indignare tacită (rău am făcut că nu am fost vocal atunci!). Credeam că se va trece peste acest militantism pompieristic, de aceea nu am dat curs materialului şi nici nu am răspuns la astfel de…provocări! Refuzat de noi, articolul a apărut (sau apăruse, deja!), însă, în anumite contexte virtuale – nu cu multe motoare de căutare poate fi găsit în haosul libertăţii totale a Internetului!…

Găsim de-a dreptul neinspirată ideea şi gestul dlui Ţene (prezent, cu distinsa lui soţie-poetă, şi la unele manifestări culturale în Gorj, dânsul fiind de origine din Drăgăşanii Vâlcei) de a înainta propunerea aceasta “concertată” Preafericitului Daniei. În comunicatul Patriarhiei li se face cunoscut petenţilor că nu aceasta este procedura jurisdicţională, iniţiatorii trebuind să se adreseze pe cale ierarhică. Dar de la mitropolitul Valeriu Anania al Clujului, scriitor de excepţie şi un înţelept al ecleziei româneşti (traducătorul Bibliei aflată azi în uzul bisericii noastre), o asemenea întâmpinare, desigur, nu are sorţi de izbândă (să precizăm că, în documentarea pentru cartea “Tudor Arghezi şi spiritul Olteniei”, IPSS Anania a răspuns solicitării noastre, trimiţându-ne, prin cancelaria mitropolitană, copia scanată a unei scrisori, pe care poetul i-a adresat-o, în octombrie 1943, din lagărul de internaţi politici din Tg.-Jiu, pe când înaltul ierarh se afla călugăr la Schitul Crasna-Gorj).
Am citit propunerea înaintată Patriarhiei şi am rămas stupefiat de “argumentaţia” însăilată şi de-a dreptul şcolărească:
“Mihai Eminescu se trage dintr-o familie ortodoxă, căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, provenea dintr-o familie de ţărani români-ortodocşi din nordul Moldovei şi Raluca Eminovici, mama poetului, născută Jurascu, era ortodoxă…
Mihai Eminescu a scris multe poezii cu temă religioasă şi a introdus în literatura noastră limba literară, care şi-a găsit sălaş şi în Biserica Ortodoxă Română. În întreaga operă a poetului descoperim fibra morală şi religioasă a neamului nostru, iar poetul naţional a devenit simbolul spiritualităţii româneşti în sânul căreia se află ca stâlp al românismului Biserica Ortodoxă Română”. Aşadar, vrem cu orice preţ să-l beatificăm pe Poetul Naţional, să-l transformăm într-un sfânt cu drept de icoană şi zi canonică în calendarul nostru creştin-ortodox. Iată unde a dus cultul exagerat, care i-a făcut atâta rău poetului în sensul unei perecepţii exacte, al unei posterităţi perene. De la “negarea” de tipul Grama (“popa Grama”) cu ecouri până la “dilematicii” dâmboviţeni în fruntea cărora tronează figura sinistră a unui H.R.Patapievici, străin de dreapta măsură a înţelegerii culturii şi spiritualităţii româneşti (el impunându-se, ca şi alţi înfumuraţi, ca “demolator” al unor “mituri culturale” naţionale, afirmând acum că ideea de Poet Naţional nu mai…corespunde în contextul globalizării, europenizării etc. etc.), s-a trecut în extrema cealaltă, la fel de insolentă, păguboasă şi fanatică, a… exorcizării sfinţeniei eminesciene.
Mai mult chiar, dl Gavrilă-Copil cere ca data de 15 ianuarie să devină Zi naţională, iar pe Tricolorul românesc să fie pusă efigia lui Eminescu! (“Dreptatea”, 14 iunie 1990). Saritură excesivă de cal, desigur! Şi consecvenţă de om fără orizont…
Propunerea privind “canonizarea lui Eminescu”, a fost găzduită pe situl Asociaţiei Române pentru Patrimoniu – Bucureşti, unde regretatul Artur Silvestri posta comentariile indignate şi destul de critice ale unor colaboratori, lăsând discuţia să curgă în mod firesc. Astfel, au luat poziţie pe rând: Dimitrie Grama (Danemarca), Ioan Miclău (Australia), Florentin Smarandache (SUA) , Pr. Laurenţiu Dumitru, Gabriel Klimowitz, Felix Nicolau, Ioan Mugioiu (Elveţia), Octavian Mihăescu (Germania) ş.a.
Eminescu nu a fost un sfânt, nu a trăit ca un sfânt, nu şi-a dorit nici în visele sale cele mai urâte a fi sfânt! În primul rând El ar protesta împotriva acestei mistificări şi ar face-o atât de energic, atât de categoric, indignat la culme şi revoltat cu toată vocaţia fulminantă a versului său gazetăresc…
Iată unde duce libertatea de constituire a unor asociaţii şi ligi! Căci Liga Scriitorilor Români din Cluj nu este Uniunea Scriitorilor din România, aşa cum Academia Caţavencu (şi atâtea “Academii”) nu poate fi confundată cu Academia Română (cum ne scrie recent esteticianul gorjean Grigore Smeu, autorul întâiului tratat de “Istorie a esteticii româneşti”, despre care vom scrie…). Eminescu nu are nevoie de asemenea intervenţii “partizane”, de aşa “apărare” idolatră, de asemenea simulacre (desigur, reflexe ale unei negări tot mai insistente, care ameninţă a fi şi… instituţionalizate – să reţinem că dl H.R.Patapievici este mai vechiul director al Institutului Cultural Român, căruia, iată, i s-au redus la minim subvenţiile!!!). Toate acestea îi fac un rău imens Poetului Naţional şi aduc un deserviciu culturii române, pe lângă faptul că îi compromite moral şi cultural pe iniţiatori (dacă nu cumva cu acest preţ s-a intenţionat o publicitate ieftină!). Acum, după ce avem “Integrala Eminescu”, monumentală cât un raft de bibliotecă, editată prin grija Academiei Române, nu ne mai rămâne decât să alcătuim acea ediţie critică naţională a operei, abordare care de la Perpessicius încoace nu s-a mai făcut. Lipseşte, aşadar, “ediţia critică Eminescu”… Într-o discuţie purtată cu acad. D. Vatamaniuc, la Sebeş, acesta recunoştea “îmbătrânirea” colectivului de cercetători şi chema la formarea unor echipe de mai tineri iniţiaţi care să ducă mai departe cercetarea în cadre academice (o similară întâmpinare a fost adresată de acad. D. Vatamaniuc Consiliului Judeţean Gorj, nu cu mult timp în urmă, când dl Emil Popescu răspundea de Departamentul de Politici Culturale, dar referirea se făcea la Tudor Arghezi).
În această direcţie putem să aducem cinstire Poetului, să-i cultivăm spiritul şi să-l promovăm, pentru o mai dreaptă şi profundă înţelegere a Omului şi Operei în ansamblu.
Spiritul, viziunea, sensibilitatea eminescianismului trebuie redescoperite de generaţiile tinere. Dacă preconizata “Catedră Eminescu” (ideea excelentă a lui Pompiliu Constantinescu) întârzie a se realiza de o jumătate de secol şi mai bine, nu credem că înfiinţarea, la nivel naţional, a unui Institut Eminescu (cum este “Institutul Goethe”) poate fi realizată. Cum nu s-a realizat la noi un Institut de dacologie, care fiinţează la Chişinău, bunăoară, de ani buni…
Actualitatea lui Eminescu nu este o vorbă în vânt, ci o necesitate a culturii şi societăţii româneşti. Nu un Eminescu de icoană ne trebuie, ci un Eminescu al cărui geniu trebuie redescoperit permanent şi asumat, actualitatea şi caracterul emblematic pentru cultura şi spiritualitatea românească fiind de netăgăduit.
Unde, în ce cultură, s-a întâmplat aşa ceva? L-au beatificat englezii pe Shakespeare, spaniolii pe Cervantes, germanii pe Goethe, italienii pe Dante, americanii pe Edgar Allan Poe, ruşii pe Lermontov sau Dostoievski? Sau vreun om de ştiinţă din vremurile moderne ori contemporane?!
Hulit pe malul Dâmboviţei de o intempestivă neînţelegere prin grobiana intervenţie publicistică din 1998 (gen T.O.Bobe / Cezar Paul Bădescu & “dilematicii”!), iată, Eminescu şi-ar găsi alinare pe malul Someşului!
Viaţa Poetului, boala, agonia morală şi moartea, ca şi spiritul mult mai larg al operei sale, toate la modul pilduitor, nu l-ar recomanda unei beatificări de sanctuar şi calendar creştin, ci spiritului uman de totdeauna şi de pretutindeni. Eminescu e mai complex, e mai profund, e mai în spiritul universalităţii decât cred unii! El scapă acestui arpentaj partizan, acestei “re-naţionalizări” excesive, mărunte, stricto sensu,care poate fi, desigur, de bună intenţie, dar suferindă în însăşi silogistica sa…
Respingând ideea sanctificării nu facem decât să apărăm integritatea eminescianismului, ca “model cultural” de excepţie cu reverberaţii până în literatura postmodernistă de azi, ferindu-l de o futilă expunere, labil-jenantă şi fără fundament. Mântuindu-se el însuşi prin opera şi suferinţa sa, Eminescu ne-a lăsat o moştenire culturală impresionantă, o genialitate incomensurabilă în lumina căreia nu putem să fim măscărici, ci mândri, îndatoraţi şi împovăraţi cu o aşa zestre de cuget şi inimă, care trece, dincolo de noi, în veacuri…
Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Secţia de istorie şi critică literară

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here