Când, cu ani în urmă, adunasem într-o carte studiile și eseurile pe tema străvechimii noastre (Dacoromânia profundă, studii de dacologie, 2006), încă nu aveam conturată ideea că o lucrare de această factură i-ar putea fi dedicată însuși lui Eminescu.
În ciuda impresiei de moment, cartea s-a adunat firesc odată cu pătrunderea mai în profunzimea gândirii omului de concepție și gazetarului de atitudine. Mai mult chiar, acea primă abordare mai de amploare avea să genereze alta, într-o firească ramificare de cuget și sentiment. Am năzuit, astfel, la o privire mai de ansamblu, venind din imaginara străvechime epopeică înspre vremurile ce le-a trăit. Și am înțeles cum poetul, cu iubirea lui specială față de antichitatea neamului geto-dac, optează, peste vremuri, pentru o gazetările implicată, urgentă, plină de freamătul marilor idei ale timpului său. Și am ajuns, astfel, la «flacăra de românitate» pe care Eminescu a aprins-o pe altarul neamului său, văzând în el pe unul din Marii Români, de un genial vizionarism.
Refuzând, așadar, să văd în Eminescu un paseist atemporal, rătăcit în fundături mitologice (imaginea maioresciană a geniului abstras e doar o fațetă a poeziei) sau un naționalist de îngustă viziune etno-istorică, am ajuns la un portret spiritual mult mai complex, probat deopotrivă de operă dar și de elementul biografic, un portret mai puțin cotropit de umbrele teoriilor filosofice, dar luminat intens de freamătul unor aspirații istorice și sociale, care priveau existența reală și destinul poporului nostru în istorie. Așa s-a alcătuit cartea Eminescu – mitograme ale daco-românității (2010), ca un portret coerent de aspirații ideatice și năzuințe concrete, în care mitologia atemporală și istoria concretă nu distonează, ci funcționează în spiritul unei concepții organiciste.
În aceste mitograme ale daco-românității s-au structurat, de-a lungul celor 17 ani de creație (1866-1883), concepția poetică și universul operei, dar și acea conștiință în acțiune a gazetarului, care înțelegea perfect interesele marilor puteri în această zonă a Europei răsăritene, unde se ciocneau interesele a trei imperii, adică aici, în Carpați și la Dunărea de Jos, unde ardea cu mare intensitate arcul voltaic al unor interese comune și încrucișate.
Putem, de altfel, urmări, atât în gândirea cât și în opera artistică, toate aceste permanențe ale gândului eminescian, care coagulează într-o viziune de ansamblu, bine articulată, cristalizând aspirații istorice și năzuințe sociale. Iată-l pe poet față în față cu martirii istoriei naționale, cu situația românilor ardeleni asupriți de dualismul austro-ungar. Iată-l pe gazetar, amenințat cu procese de presă, care pune adevărul deasupra oricărui considerent comod de viață. Iată-l analist al secularei epoci fanariote din Țările Române, iată-l apărător al lui Tudor Vladimirescu, în care vedea un Horia valah îmbrăcat în zalele morții. Iată-l pe admiratorul lui Cuza, „unicul domn vândut” din istoria noastră de propria-i gardă, a palatului. Iată-l pe istoricul Basarabiei în serial gazetăresc, scriind despre străvechiul pământ românesc de dincolo de Prut și Nistru…
Și iată-l în sfârșit pe Eminescu nu tocmai mulțumit de politica regelui Carol I Îngăduitorul, cum îi zice, simțind că spiritul Daciei lui Traian nu calea pangermanismului ar trebui s-o urmeze, ci o evoluție firească și organică, în pas cu latinitatea occidentală. Chiar dacă poetul studiase în medii de cultură germană, la Cernăuți,Viena și Berlin, acesta simțea că dinspre Franța și Italia vine resurecția sănătoasă a spiritului național, nu în forme mimetice, ci într-o simultaneitate de simțământ și cuget românesc. Daco-românismul eminescian reprezintă o grilă corectă în calea unor tulburări istorice, iar vremea în care a trăit era tocmai epoca așezării României moderne pe fundamentele unei civilizații, amenințate atât de elementele alogene cât și de un politicianism venal, de panglicarii patrioți care invadaseră structurile statului, punând în primejdie dezvoltarea organică și firească a țării, falsificând aspirații naționale și denaturând sensul istoric al dezvoltării. Prin urmare, putem vedea în Eminescu pe unul din Marii Români, Român adevărat, care prin gazetăria sa militantă a rostit Adevărul, în mod clar, răspicat, dincolo de orice circumstanțialitate, de orice imperativ contingențial.
Eminescu vorbește, în primul rând, în numele unui neam străvechi, așezat de istorie în diferite părți ale Europei, dincolo de Prut, de Tisa, de Dunăre – un neam care, pe temeiurile legitimităților istorice, are dreptul la cultură, la limbă, la autodeterminare.
„Românismul” poetului a fost greșit înțeles, atât de cei care vedeau în acesta expresia unui paseism idilic cu nostalgia satului arhaic pârcălăbesc, cât mai ales de aceia care agitau ideile liberalismului burghez cu orice preț împotriva dezvoltării organice a țării. În acest sens, un Ștefan Zeletin sau un Eugen Lovinescu suspectau doctrina eminesciană de un radical „reacționarism”.
Iată ce scrie, bunăoară, Eugen Lovinescu în Istoria civilizației române moderne: „Dezvoltarea ulterioară a țării noastre a dezmințit cu totul pesimismul poetului față de viitor și a umbrit culorile vii ale tabloului idilic al vechilor noastre instituții politice. În aceste condiții, actualitatea publicistică a lui Eminescu se înscrie printre momentele celei mai caracteristice ale reacțiunii împotriva occidentalizării României și, lucrând în contra timpului, se continuă și azi în mișcările externiste.” (Vol. II. Forțele reacționare, Cap. XV).
„Misticismul țărănesc”, creat de Eminescu prin prestigiul talentului său, a avut urmări nu tocmai catalitice „în procesul de formație al culturii române”, căci „lumina nu vine de la sate”, scrie Lovinescu, „ci trebuie dusă la sate”. Naționalismul atât de „manifest” în gândirea poetului, crede criticul, nu putea duce decât la xenofobie „încercând să stăvilească mersul revoluționar al civilizației române”. La baza acestei formațiuni a civilizației române moderne stă legea „sincronismului” (v. vol. III, Legile formației civilizației românești), de unde imperioasa idee de sincronizare cu societățile occidentale avansate. Idee care străbate până în vremea noastră, când un fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România scria ferm că „nu cu Doina lui Eminescu și nici cu gazetăria lui intrăm în Europa”… Obsesia acestei „intrări în Europa” – în care suntem așezați de fapt de istorie – a exaltat și alte spirite „dilematice”, pornite să ajusteze opera și gândirea eminesciană după idei și gusturi îndoielnice… Între fetișism cultural și demitizare nu e decât un pas, intuiție pe care criticul G. Munteanu o exprimă destul de exact în „Eminescu și antinomiile posterității”(1998)…
Zenovie Cârlugea
