EMINESCU – MITOGRAME ALE DACO-ROMÂNITĂȚII(III) – (de la epopeea dacică la misiunea istorică a poporului român)

102

EMINESCU 4Este atât de clar acest mesaj încât e de mirare cum concepția social-politică a poetului a fost greșit înțeleasă sau răstălmăcită, îndeosebi de ideologii liberalismului burghez (Şt. Zeletin, Burghezia română, origina şi rolul ei istoric, 1925; E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, I-III): „Golul nostru intelectual, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără cântărire, idei şi bune şi rele, şi potrivite şi nepotrivite, ba naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei […] cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii.

Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute, care îşi închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analogă […] raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi” (Op.cit., p. 18). Intrarea României în concertul european nu trebuie să se producă la modul mimetic, fără „împământenirea” schimbărilor și reformelor, ci prin protejarea identității proprii și a spiritului național: „[…] bărbaţii noştri de stat, preocupaţi cum au fost până acum de ideea cea mare a emancipării naţionale, n-au avut nici timpul, nici liniştea de spirit necesare ca să creeze un sistem de organizare care să izvorască din studiul profund şi conştiincios al trebuinţelor noastre locale şi care să fie potrivit cu puterile intelectuale şi cu mijloacele de avuţie ale populaţiunilor noastre. Şi de aceea, până acum, mai mult am copiat legi de organizare străină, căutând a le localiza pre alocurea. Şi două neajunsuri însemnate au izvorât din această organizaţiune prea complicată: pe de o parte multe legi nu se pot aplica decât foarte rău, iar de altă parte, această organizaţiune este prea costisitoare. Acum când preocuparea cea mare a românilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea României în concertul european, este timpul să ne preocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din interior” (Opere, XII, 1985, p. 431). Așadar, nu introducerea mimetică a unor „forme fără fond”, ci „conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestuia contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi” (Eminescu, Opere, XII, 1985, p. 431). Iar dezvoltarea națiunii noastre, prioritară, desigur, și „determinantă”, nu trebuie să înăbușe afirmarea celorlalte naționalități conlocuitoare: „Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui, să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare” (Op. cit., p. 444). Se cunoaște teoria eminesciană a „păturii superpuse” – „un fel de sediment de pungași de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale, incapabilă de adevăr și patriotism.” – față în față cu „rasa română”. Aceasta, sedimentată de-a lungul unei vitrege istorii, a ajuns prin diferite stratageme și viclenii să pună mâna pe averile țării și să dețină controlul administrativ, funcționăresc, politic. Nu e vorba de „elementele asimilate pe deplin de rasa română”, care acționează instinctiv odată cu ea, ci de o „seminție dominantă”, de o clasă străină de popor, care „s-a românizat repede-repede” , de la fanarioți încoace, adusă la putere când de Rusia, când de alianța austro-ungară. Dacă la 1700 în Țările Române învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă, la 1821 se înregistrează reacțiunea elementului autohton mergând biruitoare până la 1866, când învinge din nou „elementul imigrat”, prin aducerea unui prinț străin pe tronul Principatelor Dunărene : „Toată spuma asta de fanarioți novisimi, cari s-au pripășit în țară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluțiune, demagogia României.” De aceea, crede poetul, țara trebuie scoasă din ghearele acestea cosmopolite și alogene, ce se bucură de „sprijin străin”, și redată românilor, totul trebuie dacizat, adică starea de românitate trebuie restabilită: „Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni cu-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul și lipsiți de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acum-nainte.”( [Distinguendum est], „Timpul”, 29 iulie 1881). La populația istorică – scrie Eminescu – de întâlnit mai peste tot, „îndeosebi la Câmpulung, la Târgoviște, la Târgu-Jiului ș.a.m.d.”, s-a adăugat „un element etnic cu totul nou și hibrid care ne-au furnizat generația actuală de guvernanți”, urmași ai „bulgăroilor cu ceafa groasă” și ai „grecoteilor cu nas subțire”, în general o „greco-bulgărime” decrepită declarată română în numele nației, cu o ipocrizie de incriminat (Scrisoarea III). Așadar, asimilarea etnică a acestor „venetici” nu a avut loc, iar „caracadele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie, oricât ne-am sili, nu putem corci stejar.” (Distinguendum est).Distingând acest adevăr istoric pe baza unei teorii sociologice nu neapărat naționaliste, Eminescu observa, de fapt, o stare de lucruri, care va fi exacerbată politic în perioada dintre cele două războaie mondiale, când politica se va scrie cu asasinate politice și cu uneltele dictaturii regale și antonesciene. Poetul găsește toate programele politice ale vremii sale „pompoase liste de făgăduinţe şi de vorbe mari […], „izvoade de fericire promise şi pururea neîmplinite, cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri” (Opere, XI, 1984, p. 17), cerând reducerea „postulantismului”, a politizării excesive a statului, simplificarea administrației, reducerea birocrației, promovarea competenței profesionale, răspundere civică, – totul conform cu tradițiile și cu stadiul dezvoltării noastre sociale de atunci. Pe deasupra, se cere „un viu sentiment de stat”, „o conştiinţă întemeiată despre solidaritatea intereselor naţionale care sunt şi trebuie să fie armonizabile”, „patriotism luminat mai presus de tendinţe înguste”. Căci „O ţară nu se guvernează cu aforisme, ci cu sisteme, iar sistemele nu se improvizează de pe o zi pe alta, ci ar trebui să rezulte din starea reală a ţării, din natura poporului, din stadiul lui de dezvoltare” (Opere, XII, 1985, p. 291). S-a înțeles greșit că poetul ar milita pentru o întoarcere în trecut ”la satul pârcălăbesc” (Lovinescu), dezavuând orice idee de progres și civilizație. El însuși dezminte această impresie din care s-a născut ideea de „reacționarism” cu care a fost „gratulat” de fanii liberalismului absolut: „Să nu se înşele nimeni; nu voim deloc a ne atinge de libertăţile câştigate odată, nu voim a ne întoarce îndărăt către privilegiurile sfărâmate de noi cu însăşi mâna noastră; nu cerem o reacţiune spre trecut, cerem însă stabilirea echilibrului care nu mai există pentru susţinerea intereselor vitale ale ţărei. Dacă nu voim atingerea libertăţilor noastre cetăţeneşti prin reacţiune, nu voim deopotrivă, păralizarea lor prin licenţa demagogiei. Noi, care am contribuit mai mult poate decât tribunii zilei la sfărâmarea despotismului de sus, declarăm astăzi franc, leal şi cu energie că nu voim a consolida tirania de jos”. Eminescu nu putea a nu recunoaște și anumite „progrese” făcute de-a lungul marii guvernări liberale, ceea ce ne îndreptățește a crede că el vedea dincolo de orice partizanat politic, dincolo de conjuncturi, dincolo de orice interes personal sau de partid: „Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile”(Opere, XII, 1985, p. 17). El însuși, mărturisește, e gata a se declara liberal, dar un liberal care înțelege ideea de progres și civilizație în strânsă legătură cu „trebuințele” naționale, în armonie cu „interesele naționale”: „Şi noi suntem liberali în marginile pe cari le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită” (Opere, XI, 1984, p. 52). Dezvoltarea după model occidental a sistemului instituțional nu e negată de vreme ce el cere „armonizarea” acestora cu realitățile românești”. Altfel, vorba poetului, „vom pierde încă multă vreme pentru a împle formele civilizaţiunii pe care le-am împrumutat, dar ele trebuie împlute, nu nimicite” (Opere, X, 1989, p. 167). Pentru a readuce poporul la un mod de viață sănătoasă, pentru a recâștiga încrederea cetățeanului, pentru a consolida ideea de stat și democrația reală, este nevoie de un „guvern onest” și de o „administrație onestă”, eliminându-se astfel „neîncrederea” generală în idei înșelătoare, în doctrine mincinoase, în oameni versatili și neserioși: „Numai un guvern onest şi o administraţie onestă sunt în stare a readuce poporul la ideile sale de drept, a-i reda creşterea şi maniera de-a vedea pe care i-o dăduse în trecut statornicia datinei sale juridice şi simţul său de echitate, nutrit de biserică şi de lege” (Opere, XIII, 1985, p. 125). Criticând atitudinea „defensivă a Guvernului român „în cestiunea Dunării”, Eminescu amintește de intenția lui Traian care „voia să stabilească ordinea și să așeze un strat de cultură omenească la gurile Dunării”, imperativ reamintit contemporanilor săi: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării, aceasta e singura misiune a statului român și oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmașilor și calcă în picioare roadele muncei străbunilor noștri.” (Misiunea noastră ca stat, 2 noiembrie 1879). Citit în această cheie, actualitatea lui Eminescu nu mai trebuie demonstrată, căci vine de la sine și se pliază firesc pe realități, de atâtea ori mereu nouă și surprinzătoare. Între marii români ai neamului nostru, Eminescu rămâne primus inter pares. Nu sunt acestea deloc cuvinte de complezență ci convingeri mereu provocate atât de contexte geo-politice cât și de realități românești. De aceea chiar cu această „carte de identitate” putem păși în Europa națiunilor demni și cu mândria daco-românității în sânge. Sunt adevăruri care există dincolo interese și conjuncturi, iar a nu le vedea și înțelege este mai mult decât o suficiență provocatoare. Da, cu Eminescu, care scria de „intrarea României în concertul european”, suntem în Europa și în miezul fierbinte al evenimentelor…

*

De pretutindeni, geniul lui Eminescu (despre care Titu Maiorescu scria încă din 1883, în Eminescu și poeziile lui) este și rămâne puternic, expresivitatea creației poetice fiind, sub acest aspect, eponimă. Nu mai puțin dacoromânismul său manifest, dincolo de a friza o xenofobie naționalist-îngustă, rămâne o continuă provocare, atât în ceea ce privește specificitatea mitografiei naționale cât mai ales prin definirea spiritualității românești în contextul universalității creatoare. Nicolae Iorga, care dedicase un capitol întreg poetului în care vedea „Expresia integrală a sufletului românesc”, a definit destul de exact raporturile poetului cu istoria, în lumina unei profunzimi de sentiment și cuget românesc:„Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei…” (Istoria literaturii româneşti contemporane, 1934).

Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here