EMINESCU – 163 – CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE CONCEPȚIEI EMINESCIENE: «ROMÂNITATE” ȘI «ROMÂNISM»

519

Cunoscând bine istoria omenirii și foarte bine istoria poporului său, Eminescu a observat la timp situația istorică și noile reconfigurări geo-strategice ale Europei răsăritene, militând pentru drepturile istorice și inalienabile ale românilor, pentru o mai justă punere în valoare a tot ceea ce este românesc și autentic.

Cel ce își riscase în studenție statutul de om liber prin scrierea unor articole ce vizau îngrădirea de drepturi și libertăți a românilor din Transilvania va continua să gândească și să creeze în spiritul ideii naționale. Dacoromânismul poetului, vibrând puternic atât în poezie cât și în publicistică, venea din străfunduri de veacuri, cu o întreagă istorie și mirabilă mythosophie, care vor imprima eminescianității specificitatea unui geniu preponderent romantic.
„Om al timpului modern”, cum îl vedea Maiorescu în articolul din 1889, Eminescu și poeziile lui, poetul era un geniu „înnăscut”, cufundat „în lumea ideilor generale”, calificativ pe care criticul junimist îl reiterează de câteva ori în comentariul său.
Dar ceea ce a impresionat foarte mult pe contemporani, deopotrivă pe amici și inamici, a fost geniul gazetăresc al poetului, în numele căruia acesta a jertfit un timp important al vieții sale. Esența vulcanică și fulminantă a gazetăriei sale și-a aruncat lava incandescentă peste tot ce falsifica și denatura ideea națională, Poetul fiind de-a dreptul obsedat de soarta poporului român și de destinul său în istorie, dincolo de „naționalismul” greșit înțeles și de insinuanta xenofobie. Actualitatea gazetăriei eminesciene este o realitate incontestabilă, aici se exprimă direct și pe de-a-ntregul poetul, gânditorul, omul „de doctrină”. Căci departe de a se înregimenta într-o anume direcție, Eminescu scria cum simțea el, cum gândea el, nu plutind peste realitățile românești, ci abordându-le cu aplomb, cu un simț al realității deopotrivă analitic și vizionar. „Românismul” lui Eminescu nu poate fi înțeles decât în relație cu prezentul social-istoric al vremii sale. S-a spus despre El că ar întrupa pe românul pur, absolut: „Eminescu este un reprezentant de un românism de esență divin, e un român de profunzime, deci ontologic.” (Blaga). Mircea Eliade, în studiul despre Eminescu şi Haşdeu (1987), vedea în Eminescu pe teoreticianul, prin excelență, al românismului şi al naţionalismului românesc. Dar Eminescu avea în ecuația românismului său întregul popor român, nu numai pe cel aflat în granițele lui de atunci, ci mai ales pe românii din afara frontierelor naționale, indiferent că era vorba de românii sud-dunăreni, de istroromâni, de morlacii din Bosnia și Herțegovina, de aromâni și meglenoromâni, după cum clar reiese din studiul Românii Peninsulei Balcanice: „Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia…”
Nici românii din Moravia şi Ungaria nu vor fi uitați, așa cum în alte studii se referă detaliat la istoria și soarta poporului român din Basarabia și Bucovina. E vorba de un serial de articole dedicat Basarabiei, publicat în „Timpul” (în martie 1878), o adevărată micromonografie, din care se vede cât de bine cunoștea poetul istoria ținuturilor de dincolo de Prut, viața concretă social-cultural și istorică a Basarabiei. Cineva lansa ideea „panromânismului”, în legătură cu această viziune integratoare a neamului românesc, văzând în poet un „teoretician al panromânismului”, ba mai mult un autor de „doctrină a panromânismului”… Dar Eminescu nu scria despre românii de pretutindeni în spiritul unei idei imperialiste, ci într-o înțelegere de profunzime, organică, militând așadar pentru drepturile istorice și inalienabile ale națiunii sale, străin, așadar, de ceea ce alții înțelegeau prin noțiunile de panslavism, pangermanism ori paneuropenism… Căci, conform unei memorabile propoziții, „nația românească are o singură șiră a spinării și un singur creier”. „Suntem români și PUNCTUM”, concluziona omul de concepție (mss.2264).
În virtutea ideii și unității naționale, idee-ax a gândirii eminesciene, Eminescu găsea poporul nostru „dezbinat înăuntru”, măcinat de „hula, vrajba și ura ce ne-o facem noi înșine”, concluzionând: „Răul deci e înăuntru…”, „primejdiile, dacă ne amenință, ne amenință dinăuntru” (Misiunea noastră ca stat, „Timpul”, 2 nov. 1879). Cauza tuturor acestor rele, scria poetul în Simptome de bizantinism (“Timpul”. 1878), este lipsa de cultură: „Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată”. Răul venea, așadar, de la acea „generaţiune de amploiaţi și de semidocţi…”, despre care scria poetul în romanul „Geniu pustiu”, denunțând cosmopolitismul vremii sale: ”- Oamenii noştri, zic eu, sunt de un cosmopolitism sec, amar, sceptic: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de a urî tot ce-i românesc”. Foarte semnificativ este un episod din poemul Odin și Poetul, debordantă fantezie de mitologie hiperboree. Este Walhalla, lumea de gheață a Nordului scandinav, în care alături de poetul eponim al mitologiei nordice stă regele Decebal. Întrebat de acesta ce s-a ales prin istorie de urmașii biruitoarelor legiuni romane, Odin răspunde că românii viteji de altădată au devenit „romuncului”, adică decăzuți, degradați, demni de dispreț (asemănători „homunculilor” imaginari, creați în laboratoare, artificiali, lipsiți de viață…).
De vină pentru această stare de lucruri este „politica necoaptă”, adică însăși clasa politică, foarte dezbinată și care, departe de a urmări interesul general, e preocupată numai de interese personale:
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiunilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce avem de-a o creşte de-acum înainte. Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”. (Opere, XVII, 1999, p. 336). O spusese, de fapt, și cu altă ocazie, precum în studiul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate (“Convorbiri literare”, l august 1876), afirmând răspicat: „… partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale…”. De aici diatribele eminesciene din unele articole și din versurile Scrisorii a III-a. Panglicarilor, negustorilor de vorbe, frazeologiei patriotarde, demagogilor de profesie, poetul le scoate în față pe adevărații „apostoli ai libertății”, ai căror epigoni, însă, au împânzit scena vieții sociale și politice: „Adevăraţii apostoli ai libertăţii erau, înainte de toate, români pătrunşi de conştiinţa unităţii noastre naţionale…” (Tradiţii istorice,”Timpul”, 11 noiembrie 1879).
Eminescu milita pentru o dezvoltare a societății românești pe cale organică, fără implanturi „revoluționare”, fără rupturi în tradiția social-istorică, fără discontinuități, fără revoluții și răscoale. Poetul gândea la o „armonizare” de interese, între „tradiție” și „reformă”, ceea ce nu s-a înțeles de radicalismul liberal al vremii, cu care Eminescu era în război:
„Stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decât cu elementele care-i sunt date, iar nu cele pe care şi le închipuieşte a le avea şi convinşi că idei şi interese, fie cât de diverse sunt şi trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putinţă, nici înţelegem, nici avem vreo încredere în mişcări violente ori extralegale şi mai puţin încă, în conspiraţiuni, deşi aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe care cu uşurinţă-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe care cei interesaţi o creează cu uşurinţa cu care cei dezinteresaţi o condamnă… Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare (…) orice moment al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăugire a elementelor cucerite din nou” (XI, 1984, p. 18).
Este atât de clar acest mesaj încât e de mirare cum concepția social-politică a poetului a fost greșit înțeleasă sau răstălmăcită, îndeosebi de ideologii liberalismului burghez (Şt. Zeletin, Burghezia română, origina şi rolul ei istoric, 1925; E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, I-III): „Golul nostru intelectual, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără cântărire, idei şi bune şi rele, şi potrivite şi nepotrivite, ba naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei […] cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute, care îşi închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analogă […] raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi” (Op.cit., p. 18). Va urma
Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here