Puţine din judeţele patriei noastre au rămas nestrăbătute, în scurta sa viaţă, de paşii poetului „nepereche”, care, încă din adolescenţă, se încumetase la un periplu naţional, venind în contact direct nu numai cu locurile, ci şi cu oamenii din diferite regiuni istorice.
Părăsind Cernăuţii, în primăvara lui 1866, poetul coborâse din Bucovina în inima Ardealului, salutând de pe dealul Blajului „Mica Romă” ce se profila ca o veche vatră de cultură şi spiritualitate. Crescut în ideile manifeste ale ideilor latiniste, sădite în sufletul tânărului privatist cernăuţean de un Aron Pumnul, dascălul-cărturar refugiat după revoluţia paşoptistă în Bucovina, Mihai Eminescu plecase, aşadar, pe urmele marilor cărturari ai Şcolii Ardelene. Era, desigur, şi o chemare a sângelui, dacă avem în vedere originea ardelenească făgărăşeană a înaintaşilor săi pe linie paternă, de aici şi o legătură specială pe care viitorul poet o va avea cu ardelenii, de la Veronica Micle şi Creangă la Slavici şi Titu Maiorescu, ca să nu mai amintim atâţia prieteni din vremea studenţiei vieneze ori din sejururile sale la Iaşi şi Bucureşti. Trecerea munţilor, în toamna anului 1866, a prilejuit poetului cunoaşterea unei alte „ Ţări”, faţă de care destinul său se va lega pentru totdeauna. Se cunosc tribulaţiunile întâmpinate ca sufleor în trupele de teatru cu care colindă Muntenia şi Banatul, ajungând până la Brăila, Arad ori Braşov. Dar mai puţin se cunoaşte legătura poetului cu Gorjul, ţinutul de sub Parâng şi Vâlcan, pe care paşii poetului l-au cutreierat în parte. Este vorba, mai întâi, de drumul de la Răşinari la Giurgiu, din toamna anului 1866, urmat de poet prin Şugag-Rânca-Novaci-Cernădia, adică peste Parâng, ipoteză susţinută cu argumente credibile recent de scriitorul Ion Filipoiu şi publicată de noi în revista „Portal-Măiastra” (An II, nr. 2(6)/2006, p. 5). Demonstraţia este impecabilă din punct de vedere ştiinţific, mai ales că vine şi cu o documentare de teren, autorul Ion Filipoiu fiind el însuşi din zonă.
*
După 12 ani de la ipotetica trecere peste Parâng în Ţara Românească, Eminescu revine, în iunie 1878, în ţinuturile de sud ale Gorjului, aparţinătoare la data aceea de Dolj, mai exact la conacul junimistului Nicolae Mandrea din Floreşti-Dolj (aparţinând azi de comuna Ţânţăreni-Gorj), un vechi şi pitoresc sat aşezat pe Valea Gilortului, atestat documentar încă din sec. I e.n., iar mai recent din vremea lui 
Mihnea al II-lea (1580). La 1634, moşia Floreştilor se afla în proprietatea lui Barbu Poenaru, mare ban al Craiovei, apoi sub stăpânirea, prin cumpărare, a lui Preda Buzescu. În timpul ocupaţiei austriece a Olteniei, localitatea era una bine cunoscută, fiind astfel trecută cartografic în documentele întocmite de Fr. Schwantz. Prin vremuri, moşia Floreştilor va ajunge în proprietatea Elenei Aman, soţia lui Barbu Bălcescu, primar al Craiovei, apoi aceasta va ajunge ca zestre în proprietatea lui Zoe Bălcescu (1858-1924), fiica din a doua căsătorie şi nepoată a revoluţionarului Nicolae Bălcescu, căsătorită cu junimistul Nicolae Mandrea, despre care s-a spus că „a fost una dintre muzele inspiratoare ale creaţiei eminesciene”, alături de Veronica Micle, Mitte Kremnitz şi Cleopatra Poenaru (Liviu Poenaru, Eminescu la Floreşti, Târgu Jiu, 1995, p. 15). Având aerul unei frumuseţi florentine, blondă cu ochii albaştri, Zoe Bălcescu – care avea în 1878 doar 22 de ani – s-a simţit foarte legată de moşia de dotă de la Floreşti, locul unde îşi exersa talentul de pictoriţă, atât de înfloritor în peisajul mirific al zonei de deal cu deschideri către Valea Gilortului şi crestele munţilor. Între pânzele, acuarelele şi guaşele sale, executate cu delicateţe şi caldă nostalgie, se regăsesc şi două schiţe reprezentând imaginea conacului de la Floreşti, cu camera în care a locuit Eminescu şi cu pridvorul către deasa pădure a Arpadiei (originalul – la Muzeul de Artă din Craiova). Să fii fost şi ea, în vara anului 1878, la conacul din Floreşti? Amintirii acesteia să-i fi dedicat Eminescu poezia Freamăt de codru, unde revine imaginea „ochilor vineţi”, care „luciră peste mine/ Vara-ntreagă”?! Sau, potrivit unei legende din partea locului, poezia evocă legătura de o vară a poetului cu o fiică a satului (posibil, „fata popii” Duţescu). Situat la 46 km de Craiova şi doar la 11 km de Filiaşi (staţia de tren în care coborâse poetul pentru a fi adus cu şareta la conacul Bălcescu-Mandrea), Floreştii erau pe la 1878 o comună rurală aparţinând de Dolj, alcătuită din cătunele Arpadia, Floreşti, Căpităneni şi Chiciora, în total vreo 363 de case, cu o populaţie de 1500 de locuitori. Se învecina: spre răsărit cu Pădurea Arpadiei ce mergea până în capătul de nord-vest al comunei Valea Boului (cu ieşire în Valea Amaradiei), spre apus: cu satul Ioneşti, spre miază-zi: cu satele Fratoştiţa şi Ţânţăreni, iar spre miază-noapte: cu Poiana. În apropiere, Gilortul se vărsa în Jiul coborâtor molcom spre Dunăre. În sat funcţiona, încă din 1857, o şcoală din bârne cu două săli, existând în comună trei biserici, una în apropierea conacului, pe moşia moştenită de fiică de la Barbu Bălcescu, fratele lui Nicolae Bălcescu (azi, alături de modesta bisericuţă din Chiciora, în care s-a închinat şi Eminescu, s-a ridicat o nouă şi impozantă biserică). Data venirii poetului la Floreşti nu este încă sigură, precum şi perioada sejurului floreştean. Oricum, se ştie şi se confirmă că pe la începutul lunii iunie 1878 poetul soseşte la Filiaşi, cu trenul accelerat pus în circulaţie la 9 mai 1878 pe ruta Bucureşti – Viena, via Vârciorova, de unde este adus la Floreşti cu olacul de către olăcarul Ion Traşcă din Chiciora. De altfel, diligenţele începuseră să umble, astfel la 1875 ia fiinţă cursa cu diligenţă Filiaşi – Târgu-Jiu, sub antrepriza lui Matache Costescu şi mai apoi a fiului său Toma Costescu (efectuând curse cu diligenţa şi pe distanţa Târgu-Jiu – Petroşani, până la declanşarea Războiului pentru Independenţă. (Cf. art. Poştă în Gorj, în „Gorjanul”, X, 47-48, 25-31 dec. 1933, p. 18). Este iarăşi interesant de menţionat că „în 1869 transportul corespondenţei şi călătorilor pe distanţa Târgu-Jiu până la Ţânţăreni se făcea cu cariola, de trei ori pe săptămână” (Ib.). Unii susţin că sejurul floreştean al poetului nu ar fi depăşit o lună de zile (I. Creţu, Z. Ornea), alţii vorbesc de două luni (Petru Rezuş), ba chiar mai multe, de la mijlocul lui iunie până în toamnă (Damian Hurezeanu, D. Murăraşu). Theodor Ştefaneli, un vechi coleg cernăuţean, mărturiseşte a-l fi reîntâlnit pe poet, în Bucureşti, la 15 august 1878, „vesel şi plin de viaţă”.
(Va urma)
Prof. Dr. ZENOVIE CÂRLUGEA
