Educaţia…şi Lecţia de viaţă! Satul românesc se depopulează dramatic! Repere sociologice! – ,,Mediul de viaţă rural este un spaţiu specific în care convieţuiesc grupuri de oameni cu un mod special de a fi”!

452

Din cartea «Depopularea mediului rural din România. Studiu de caz în comune gorjene», în aceste vremuri tulburi şi de un dramatism care atinge «culmile disperării», am ales un material prin care se constată cu deosebită relevanţă că mediul rural este lăsat în paragină, la propriu şi la figurat, în privinţa apărării sănătăţii şi a condiţiilor de viaţă! În felul acesta, fie datorită restricţiilor impuse, fie datorită rarefierii populaţiei în satele noastre tradiţionale, de cele mai multe ori se produce o degradare a legăturilor dintre oameni, pentru că a produce hrană nesănătoasă pentru profit, prin importul de legume şi fructe din alte ţări, în mod treptat se ajunge la denaturarea conştiinţei şi a caracterului omului legat de ceea ce se numeşte normalitate, deoarece se produce o «paralaxă socială» prin îndepărtarea omului de semenul său, care încetează de a mai fi aproapele său, ci doar un partener al consumismului şi al tranzacţiilor de tot felul, desfăşurate prin bâlciuri. Un gen de simulacru al economiei de piaţă se reflectă prin convertirea valorilor autentice, o situaţie generată de idolatria banului devenit singurul liant şi miraj seducător al existenţei efemere pe acest pământ, idealul social al unei societăţi globalizate şi marcate de sindromul pierderii identităţii. În acest fel se explică primatul absolut al pieţei în detrimentul omului, profitul nemeritat în detrimentul stării de sănătate, al acumulării de valori contrafăcute şi al consumului neabătut în defavoarea echilibrului, sistemul financiar speculativ şi ademenitor în detrimentul economiei reale, deoarece sub dominaţia acroşantă a mirobolantei pieţe libere se desăvârșește, pe zi ce trece, procesul dezrădăcinării şi al reducerii numărului locuitorilor de la sate.

,,Disoluţia satului, păstrătorul prin excelenţă şi continuatorul de facto al fiinţei româneşti”
Desigur, dispariţia ţăranilor şi a micilor producători prin comasarea suprafeţelor agricole, prin tranzacţionarea pământurilor, prin deposedarea ţăranilor de mijloacele absolut necesare pentru a cultiva pământul, părăsirea vetrelor ca într-o bejenie de altădată, pierderea rădăcinilor şi a credinţei strămoşeşti, destrămarea familiilor tradiţionale structurate pe mai multe generaţii şi a comuniunii cu vecinii şi chiar cu cei de acelaşi neam, ruperea legăturilor cu strămoşii, cu ţara de origine, prin creşterea numărului emigranţilor, toate acestea se amplifică în beneficiul unor profitori străini şi a nenumăratelor corporaţii transnaţionale, care, de departe, constituie cele mai concludente dovezi ale unei dezrădăcinări care se amplifică şi ale degringoladei în care românii de la sate au fost afundaţi de către evoluţiile contrastante pliate pe crizele periodice ale lumii pieţei libere, în care totul se vinde şi se cumpără ca o marfă! Remarcabilul economist român Virgil Madgearu aprecia în cuvinte elogioase rolul micii gospodării ţărăneşti, având la bază un gen de sistem cooperatist, capabil să asigure multe resurse pentru întreţinerea familiei ţărănești, astfel că produsele agricole sunt capabile să realizeze susţinerea activităţii industriale a ţării, pentru satisfacerea nevoilor pieţei interne, ceea ce înseamnă că munca rodnică a clasei ţărăneşti poate asigura dezvoltarea industriei naţionale, a unor noi ramuri bazate pe tehnologie, iar pe măsură ce se extinde folosirea muncii ţărăneşti, apreciază cunoscutul economist, cauza emigrării forţei de muncă din ţară poate fi rezolvată, pentru că oamenii au de lucru suficient pe pământurile ţării. De altfel, Madgearu acorda o atenţie însemnată cunoaşterii realităţilor din ţara noastră, a problemelor de viaţă ale oamenilor, cele mai multe fiind legate de existenţa unei economii predominant agrare, care beneficiază de existenţa unui pământ fertil şi care corespunde sub aspect calitativ marilor producţii agricole. Se cunoaşte faptul că instalarea relaţiilor comuniste de organizare şi de exploatare a pământului a determinat dispariţia micii gospodării ţărăneşti, a muncii individuale a gospodarului român, lucrurile evoluând sau involuând către o altă direcţie decât cea preconizată de către Virgil Madgearu, în condiţiile scăderii dramatice a populaţiei satelor din ţara noastră, prin dezlipirea ţăranilor de mica proprietate, prin dispariţia clasei ţărăneşti şi prin pustiirea satelorr, prin transformarea foştilor ţărani în sursă de forţă de muncă amăgită prin salarii nesatisfăcătoare în slujba noilor privatizaţi, ca să nu mai vorbim despre cei plecaţi să argăţească pe pământuri străine, prin distrugerea agriculturii autohtone, astfel că peste 80% dintre alimente sunt aduse din străinătate prin import, acea industrie naţională care uneori concura cu situaţia din ţările civilizate fiind transformată în fier vechi la comanda oligarhiei financiare puse pe căpătuială, toate la un loc fiind elemente distructive care aruncă în derizoriu modernitatea târzie. În esenţa sa, procesul de colectivizare a avut consecinţe distructive, nu numai prin confiscarea pământului ţăranilor şi prin desfiinţarea micii proprietăţi, cât şi prin distrugerea sentimentului de comuniune şi de legătură organică, atât de puternice în satul românesc şi care formau altădată baza unui sistem de vieţuire trainic. Dar, printr-o succesiune de acte samavolnice, în esenţă, s-a ajuns la disoluţia satului, păstrătorul prin excelenţă şi continuatorul de facto al fiinţei româneşti, un loc al spiritului de omenie şi al vecinătăţilor trainice şi fără convulsiuni, ceea ce a însemnat uniformizarea şi procesul atomizării societăţii româneşti, aceasta fiind o expresie a destructurării satului, pe fondul manifestării unei opoziţii oarbe între sat şi oraş, în cadrul căreia satul era considerat un loc al înapoiaţilor şi al celor bătuţi de soartă, al celor care îşi îneacă amarul în băutură şi în trândăvie, aşa cum sunt portretizaţi în unele tabloide, dar, în fond, acel om care rătăceşte în ignoranţă şi mutilat sufleteşte, oarecum debusolat de propriile sale neajunsuri şi subjugat cu totul patimilor lumeşti şi cosmopolite, împrumutate din mizeria mahalalelor marilor metropole occidentale!

,,Mai multe sate din România sunt pe cale de dispariție”
Un veritabil război văzut şi nevăzut al oraşului împotriva satului a fost mereu dus cu perseverenţă de către regimurile totalitare, iar în acest mod au triumfat individualismul, dezbinarea, masificarea, fiind create condiţiile prielnice pentru înrobirea şi spolierea locuitorilor din mediul rural românesc. Prin modernizarea satelor se poate realiza preconizata apropiere dintre sat şi oraş, redându-se ţăranilor posibilitatea şi statura de a fi în conformitate cu firea lor, cu demnitatea lor, neputând să fie priviţi ca nişte oameni de nicăieri, alungaţi de pe propriile pământuri de către cei care în repetate rânduri au acaparat nu doar pământurile, dar şi sufletele celor care au mai rămas în lumea satului. Mediul de viaţă rural este “un spaţiu specific în care convieţuiesc grupuri de oameni cu un mod special de a fi, care dezvoltă şi practică activităţi circumscrise economiei agrare, care se deosebesc prin portul specific (modul de îmbrăcare, modul de comportare etc.), prin obiceiuri şi tradiţii (re)trăite continuu, prin ritualuri (nunţi, boteze, înmormântări), prin sărbători cu semnificaţii identitare (serbări câmpeneşti, nedei, urcatul şi coborâtul oilor la şi de la munte etc.), prin credinţă nealterată, printr-o educaţie sănătoasă, prin cutume şi norme ce protejează aceste valori. Inclusiv psihologia şi morala oamenilor ce convieţuiesc în comunităţile rurale îşi au specificul lor, fundamentând şi întărind conştiinţa apartenenţei”, precizează cu argumente întemeiate, domnul prof. univ. dr. Adrian Gorun, arătând că omul modernităţii târzii poartă amprenta unei tranziţii zbuciumate, generatoare de crize şi concretizate în creşterea delincvenţei, destrămarea familiilor, individualism şi neîncredere, atrăgând atenţia asupra faptului că efectul cel mai grav, resimţit din plin în multe regiuni ale lumii este factorul demografic. În acest fel se explică dispariţia unor comunităţi rurale, altele sunt pe cale de dispariţie, atrage atenţia domnul Adrian Gorun, datorită scăderii dramatice a numărului populaţiei, prin scăderea natalităţii, prin mortalitate crescută, cu deosebire mortalitatea infantilă, o speranţă de viaţă spulberată în neant, mobilităţi ale grupurilor umane într-o continuă creştere. Prin urmare, sătenii de astăzi şi de mâine, cu siguranţă, trebuie treziţi din «somnul raţiunii», un gen de somnambulism apăsător, pentru a fi mai aproape de rădăcinilor lor, de legătura cu pământul, fiind încurajate mai mult micile gospodării ţărăneşti, pe baza unor modele de asociere care să contureze o altfel de apropiere între sat şi oraş, locuitorii oraşelor beneficiind de produse proaspete şi curate sub aspect ecologic, fiind stimulate la sate agricultura ecologică în folosul comunităţii, micro-creditarea, iar din munca neobosită a ţăranului, din hărnicia lui proverbială, să rezulte produse ce satisfac nevoile interne şi oferă produse pe piaţa externă. De multe ori, e mai mult decât dureros să constaţi cum poate să fie viața într-o localitate rurală în care oamenii cumpără mâncare dintr-o dubă care ajunge la ei o dată la două zile! În timp ce politicienii de mucava se ceartă pentru putere, tinerii din satele româneşti pleacă peste hotare, în căutarea unui trai mai bun şi chiar dacă nu şi-au uitat rădăcinile şi muncesc peste hotare, ei trimit bani acasă, îşi construiesc case noi, moderne şi, după ce îşi pun ceva bănuţi deoparte, se întorc. Pe ici, pe colo, câte o bătrânică stă în faţa uriaşelor construcţii goale şi se uită cu tristeţe pe drum: “Nu vin copiii, maică, da plecară în lume şi nu ştiu dacă se mai întorc până m-oi duce eu…”, deci oamenii pe care îi mai vezi în treacăt spun că doar vilele mai ,,trăiesc” în sat, semn al celor plecaţi. Mai multe sate din România sunt pe cale de dispariție, iar depopularea localităților din zona rurală este determinată de exodul tinerilor, care caută locuri de muncă la orașe. Aşa cum precizează primarul Ion Liviu Cotojman, în comuna Roşia de Amaradia, depopularea este o situaţie dramatică, pentru că un sat întreg din judeţul Gorj se goleşte mai mult de 80% în fiecare vară şi nu ai cu cine vorbi efectiv prin sat! O analiză efectuată recent arată că pe harta administrativă a unor judeţe figurează localități care nu mai au niciun locuitor de ani de zile. Alte localităţi rurale mai au aproximativ până la zece locuitori, majoritatea cu vârsta de peste 60 de ani! Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) susţine că în 2100 România va avea 11.877.960 locuitori, deci numărul populaţiei va fi cu peste 7 milioane mai mic faţă de situaţia din prezent, când sunt înregistraţi 19.237.682 locuitori. În 2040, România ar urma să aibă 17.306.604 locuitori, iar în 2050, cifra estimată de ONU este de 16.259.784 persoane. (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here