Convingerile filosofice se întemeiază mai întotdeauna pe împlinirea datoriei, însă, o astfel de etică nu poate să inspire un atașament desăvârșit față de datoria de a fi credincios şi de a sluji credinţei creştine! Morala şi conştiinţa morală simplifică răbdarea în a depăşi anumite necazuri și cultivă devotamentul pentru virtute și pentru sacrificiul de sine, dar, fără Dumnezeu, fără religie, explicaţia filosofico-morală este incapabilă să explice în profunzime conţinutul unor principii morale care ne conduc spre Dumnezeu! De multe ori, chiar principiul conform căruia omul are puterea să meargă neabătut pe calea virtuții este privit, istoric vorbind, cu anumite ezitări şi derapaje de la tabla de valori morale. Teoretic, acest principiu strict filosofic şi profund teoretizant conduce la mândrie deşartă și la înfumurare, la negarea lui Dumnezeu și la păgubitoarea auto-divinizare a omului, mai ales că sub aspect practic, se ajunge la renegarea oricărei obligații morale față de lege, prin raportarea la un fel de obligație care ar împiedica orice concesie față de iubirea de sine! Cu sufletul încărcat de emoţie şi de vibraţie smerită, pentru omul creştin, conştiinţa morală este glasul lui Dumnezeu, în sufletul credinciosului apare ca un glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale şi de multe ori, glasul acesta îl poate cunoaşte fiecare prin rugăciune, căci după credinţa noastră, conştiinţa morală cu substrat religios s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârşie dumnezeiască, pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei», acea conştiinţă care îi slujeşte drept călăuză la împlinirea legii celei noi!
,,Cunoaştem firea divină prin lucrările Sale”! (Sfântul Vasile cel Mare).
Într-un fel, conştiinţa este judecătorul veghetor şi aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic şi care se pronunţă asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea şi dacă trebuie săvârşită sau nu, cu voie sau fără voie, cu discernământ sau fără discernământ! Conştiinţa teologică morală îşi ridică glasul, atât înainte de săvârşirea unei fapte, cât şi după săvârşirea ei, pentru a diferenţia binele şi răul, adevărul şi falsul, dreptatea şi nedreptatea, pentru că înainte de săvârşirea unei fapte, conştiinţa morală cu o conotaţie teologică spune dacă fapta este bună sau rea şi ne sfătuieşte să o împlinim sau să nu o împlinim! De aceea, după săvârşirea faptei, tot ea ne judecă! Dacă am ascultat de glasul ei, dacă ne-am împlinit datoria şi ne-am ferit de faptele rele, atunci conştiinţa teologico-morală ne răsplăteşte cu bucurie, mulţumire şi linişte sufletească, însă, dacă nu am ascultat de glasul conştiinţei acesteia care este inspirată de pronia divină şi am săvârşit fapte rele, atunci ea ne pedepseşte cu aspre mustrări şi resimţim destul de multe nelinişti frământate şi chiar o apăsare în suflet. De aceea, creştinul trebuie să asculte totdeauna de glasul conştiinţei sale lăuntrice, iar, orice lucrare potrivnică şi chiar ostilă conştiinţei proprii este rea şi aduce pedeapsă, precum citim în Sfânta Scriptură: «Tot ce nu este din credinţă este păcat» (Rom. 14, 23). Poate că tocmai în acest sens, conştiinţa culpabilităţii şi a penitenţei este aceea care îi mustră pe protopărinţii Adam şi Eva după ce au călcat porunca dumnezeiască (Fac. 3,10) şi tot ea este cea care îl urmăreşte pe Cain, care nu-şi mai găseşte linişte prin uciderea fratelui său Abel (Fac. 4,13). Aceeaşi conştiinţă a frământărilor interioare îi opreşte pe fraţii lui Iosif de a-i ridica acestuia viaţa (Fac. 37, 26), tot ea aduce căinţa lui David pentru fărădelegile sale şi rămâne statornică în inima lui Iov, care primeşte cu răbdare toate loviturile vieţii (Iov l, 21) şi tot ea îi ruşinează pe acuzatorii femeii păcătoase (Ioan 8, 9), aşa cum naşte căinţa în inima fiului risipitor (Luca 15, 18) şi în inima lui Iuda, vânzătorul Mântuitorului Iisus Hristos (Matei 27, 3-4). Hotărât lucru, conştiinţa nu poate să dispară niciodată din sufletul omului, ea poate să fie adormită prin nepăsarea omului faţă de datoriile sale, prin «somnul raţiunii care naşte monştri», poate să fie întunecată printr-o viaţă de păcat, dar nu poate să fie ignorată sau anulată vreodată, fiindcă ea este de la Dumnezeu şi nici măcar demonizaţii şi cei mai mari făcători de rele, nu pot înăbuşi în ei, întrutotul, glasul conştiinţei lăuntrice, al conştiinţei de sine, acest «filtru» al purificării interioare! O asemenea conştiinţă care transcende autosuficienţei este cea care îi urmăreşte mereu cu mustrările ei, încât mulţi ajung la deznădăjduire şi îşi curmă singuri firul vieţii, la fel ca Iuda vânzătorul pentru cei treizeci de arginţi! Faţă de propria noastră conştiinţă, avem datoria de a o păstra totdeauna curată şi de a o ţine în stare trează prin rugăciune şi post, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin cunoaşterea tot mai temeinică a învăţăturii creştine, deoarece conştiinţa morală ne îndeamnă la făptuirea binelui, dreptăţii şi dragostei creştine, adică, la împlinirea legii morale atât de pervertită în zilele noastre, când minciuna, înşelătoria, mituirea şi vieţuirea sub tirania lui Mamona generează sincopele spirituale şi traumele veacului. Prin urmare, stă în puterea credinciosului să împlinească îndemnurile conştiinţei, când el însuşi poate hotărî în cunoştinţă de cauză, cu glasul slobod, nu cu masca pe figură, când înclină spre fapta bună şi când trebuie să evite fapta cea rea! Prin voinţa sa liberă şi autoresponsabilă, credinciosul simbolizează puterea sufletească pe care o poate avea omul şi prin care el se poate hotărî fără nici o siluire sau vreo constrângere pentru o faptă sau alta, iar, în temeiul aceste libertăţi motivată prin «liberul arbitru», fiecare om este el singur şi nu altcineva răspunzătorul şi stăpânul faptelor proprii! Voinţa liberă este singurul dar asupra căruia omul are stăpânire deplină. Ştim că după învăţătura Sfintei noastre Biserici, în starea sa originară, voinţa omului era înclinată spre binele moral, dar, prin păcatul strămoşesc ea s-a înclinat mai mult spre eroare, spre păcat, spre răul autodemolator, însă, fără să-şi piardă cu totul înclinarea spre binele aducător de bucurie şi de viaţă armonioasă! Prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, omului credincios i se acordă un ajutor suprafiresc, adică, omul dobândeşte harul dumnezeiesc, pentru ca să poată învinge înclinaţia hedonistă spre rău şi să poată împlini binele moral care să-l apropie de Dumnezeu!
,,Pe calea iubirii, urcăm spre Dumnezeu”! (Fericitul Augustin).
Reluăm ideea că despre voinţa liberă a omului se vorbeşte în cuvinte foarte limpezi în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, pentru că aşa cum citim în Vechiul Testament: «Viaţă şi moarte ţi-am pus, Eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi» (Deuteronom 30,19), iar, în Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos îi răspunde tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta şi dă-o săracilor” (Matei 19, 21), pentru ca într-un alt loc, Domnul să plângă soarta Ierusalimului, spunând: „Ierusalime, Ierusalime… de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Matei 23, 37). Orice om cu judecată sănătoasă îşi dă seama că are o voinţă liberă de a hotărî şi de a discerne faptele proprii şi activităţile care se desfăşoară în planul vieţii sociale, deoarece omul însuşi simte când se hotărăşte de la sine pentru o lucrare, fiindcă prin alegere proprie a săvârşit într-o împrejurare o faptă anumită şi că ar fi putut tot atât de bine a săvârşi alta în locul faptei anterioare. Că este aşa, îi arată omului şi căinţa pe care o simte pentru unele fapte reprobabile, iar, căindu-se pentru asemenea fapte, omul îşi dă seama că el n-a fost silit să le facă şi că putea foarte bine să nu le facă, sau chiar avea datoria să nu le facă nicidecum! Dacă omul nu ar fi înzestrat cu voinţă liberă, atunci n-ar avea nici un sens şi nici un înţeles toate sfaturile, îndemnurile, poruncile şi legile ce i se dau de către cei care vor să-l sfătuiască de bine! Poate că n-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de păcat, nici de răsplată, nici de pedeapsă şi nici de răspundere, fiindcă nu i s-ar putea cere omului socoteală pentru o faptă pe care el n-ar fi avut libertatea să o facă! Dar, trăim în epoca manipulării prin propagandă mincinoasă, prin folosirea banilor ca o «marfă universală», prin care se poate cumpăra conştiinţa fiinţei umane, prin care se vând şi se cumpără titluri academice, prin care se tranzacţionează funcţii politice, prin care i se poate perverti moralitatea omului, aşa că se pune şi problema răspunderii omului pentru faptele pe care le-a săvârşit în deplină libertate şi în cunoştinţă de cauză, printr-o conştiintă denaturată şi la scaunul de judecată al instanţei morale omul nu este răspunzător nicidecum pentru cele pe care le-a săvârşit din constrângere. De aceea, când sila, frica, neştiinţa, patimile, deprinderile sau alte împrejurări slăbesc sau chiar întunecă şi maculează cu totul conştiinţa omului şi lucrarea liberă a voinţei sale, atunci, în aceeaşi măsură scade şi răspunderea pentru faptele săvârşite în astfel de împrejurări, pentru că libertatea de voinţă se dovedeşte a fi chiar temelia vieţii morale a omului şi a întregii rânduieli din societatea omenească. În concluzia demersului nostru de astăzi, putem spune că morala este un regulator universal și influența sa se extinde la toate sau aproape toate sferele acțiunilor umane, însă, credinţa este încă selectivă şi există sfere care sunt inaccesibile influenței sale benefice pentru liniştea sufletească a omului! (VA URMA).
Profesor dr. Vasile GOGONEA
