Biserica noastră creştină reprezintă instituţia divino-umană care a luat fiinţă în mod jertfelnic şi tainic pe cruce, prin patima Fiului lui Dumnezeu, ca să mai amintim şi modul văzut, prin Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli în forma unor limbi de foc, în ziua «Cincizecimii», aşa cum se arată în «Faptele Apostolilor» capit. 2, mai ales că Biserica dreptmăritoare este divină pentru că a fost întemeiată de către Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar umană este pentru că a luat fiinţă pentru mântuirea omului! De aceea, spunem că: «Biserica este Hristos extins în trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit, iar, cei doi factori, Hristos şi umanitatea, sunt atât de uniţi în Biserică, încât în Biserică nu poate fi văzut unul fără altul şi nu se poate vorbi despre unul fără de celălalt», pentru că în Sfânta Scriptură se arată că Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui! Deci, Iisus Hristos are în Biserică poziţia de cap, de temelie, de izvor de viaţă infinită, pentru că Hristos a îndumnezeit trupul nostru prin întruparea Sa, iar Biserica este trupul lui Hristos pe care El a întemeiat-o pentru mântuirea omului! Ca urmare, rolul Bisericii este acela de a-l îndumnezei în continuare pe om, până la sfârşitul veacurilor. Aşadar, Biserica este ogorul fertil sau mediul de lucrare a harului divin care coboară cu putere din Hristos, prin Duhul Sfânt, sălăşluit în omenitatea îndumnezeită a lui Hristos pentru a se comunica membrilor ei, credincioşii, a căror viaţă spirituală constă din împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului Hristos! Dacă ne gândim şi la destinul celor 250 de milioane de creștini ce alcătuiesc Biserica Ortodoxă, în care își află rădăcinile spirituale «cealaltă Europă», să ne referim la cuvântul Întâi-stătătorului Ortodoxiei, Bartolomeu I, care consideră că de la criza civilizației noastre la revoluția tehnologiilor, de la noile războaie distrugătoare până la Europa secularizării și a trezirii integrismului, ne copleşeşte actualitatea, fiind invocat mesajul elocvent al Bisericii Răsăritene, un creștinism al luminii și al libertății.
„Cel ce are frica lui Dumnezeu totdeauna este treaz; priveghează şi aşteaptă venirea Domnului”!
Aşadar, fie că e vorba de aceste teme decisive, de ecumenism, de dialog inter-religios sau de necesitatea unei ecologii sacramentale, gândirea realităţii se impune prin luciditatea și caracterul ei profetic. În opinia unor comentatori mai mult sau mai puţin avizaţi, mesajele Bisericii Ortodoxe sunt chemate să marcheze un timp și o epocă, mai ales că ele permit descoperirea unei Biserici strivite de istorie, dar care, privită cu inima, știe să dea Învierii o extensiune nelimitată. Pentru dreptcredincioşi, aceasta înseamnă a regăsi etica și sfințenia transfigurării specifice creștinismului originar, fiindcă Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă dumnezeu! Dacă avem cazul particular al unui erudit care se apropie de Ortodoxie, acesta se înscrie ca o parabolă a regăsirii într-un registru intelectual, precum și un jalon al unui itinerar spiritual care se detaşează de ereziile istorice şi reprezintă o autentică pledoarie argumentată împotriva confiscării teologiei de către mentalitatea științifică sau pseudoştiinţifică de tip iluminist, constituind, în același timp, un veritabil manifest pentru actualitatea înțelegerii de sine a teologiei patristice ca Tradiție păstrată cu sfinţenie! Ca într-un bilanţ al principalelor impasuri și dihotomii filosofice și etice ale proiectelor epistemologice ale modernității, o analiză mai atentă ne oferă şi o inedită apologie a modului tradițional de a face teologie în Ortodoxie, deoarece, spațiul ei autentic este nu cel intelectual al problematicului, ci unul deschis, de angajare existențială în orizontul eclezial al Tainei, propriu înțelepciunii Sfinților Părinți. Acest mod de a interpreta credinţa, își găsește o surprinzătoare confirmare şi în filosofiile postcritice ale lui Gadamer, Polanyi sau Gabriel Marcel, pentru că se sugerează în acest fel actualitatea mizelor și perspectivei filosofice puse în joc de către teologhisirea Părinților, înțeleasă ca o trăire și o «deslușire a Tainei», făcută cu putință de Tradiția Bisericii Ortodoxe. De altfel, în acest caz, relativismul contemporan este proiectat în orizontul vertical inepuizabil al misterului paradoxal al Revelației. Un exeget al Ortodoxiei zilelor noastre poate surprinde cu sensibilitate și cu mult rafinament, un mod subtil și inteligent de a face apologia Tradiției creștine, răspunzând exigențelor culturale ale intelectualului contemporan. Prin toate aceste abordări, în atmosfera minunată a sărbătorilor creştine, începând de la Naşterea Domnului, desluşirea Tainei şi valorificarea tradiţiei se impun ca nişte repere indispensabile pentru toți cei preocupați de fascinanta problemă a naturii și a demersului teologiei. Cu siguranţă, misiunea Bisericii Ortodoxe este aceea de a nu-l lăsa pe omul acestei societăţi să rămână acolo unde se află, pe treapta inferioară a degradării sale morale şi civice, pentru a-i da puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire. Pentru ca societatea românească să fie una sănătoasă şi bine condusă, mai mult ca oricând este nevoie ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate evidentă în tot ceea ce fac, iar pe toate acestea, fiecare dintre noi le dobândeşte în şi prin Biserică, al cărei rol în societate este acela de a-l ajuta pe fiecare să respire aerul dumnezeirii, să iasă de sub jugul greşelilor şi să nu mai fie un rob al păcatului! Misiunea Bisericii Ortodoxe în societatea românească poate fi urmărită mai uşor, dacă vom analiza în parte cele trei activităţi pe care le derulează şi rolul pe care fiecare activitate îl dobândeşte, pentru că aceste trei activităţi sunt: activitatea învăţătorească, sfinţitoare şi socială. Oricum, credinţa sinceră ne conduce la frica de Dumnezeu, cea care ne ajută să ne pocăim de faptele noastre păcătoase, mai ales că pe treapta sa inferioară, ea se manifestă ca o teamă de a nu fi sub pedeapsa Lui Dumnezeu pentru păcatele pe care le-am săvârşit, în timp ce pe treapta superioară, această frică binecuvântată este resimţită ca o teamă de a nu-L pierde pe Dumnezeu sau de a nu fi despărţiţi de El. În aceste vremuri în care suntem îngroziţi de atâtea evenimente tragice şi de atâtea crize, frica poate fi însă şi patimă, atunci când se manifestă ca spaimă, groază, îngrijorare, nelinişte sau disperare, pentru că în acest caz, frica este legată în primul rând de mândrie şi evidenţiază un ataşament exagerat faţă de lumea trecătoare şi de plăcerile ei înşelătoare. Pentru că aşa cum ne spune Sf. Efrem Sirul: „Cel ce are frica lui Dumnezeu totdeauna este treaz; priveghează şi aşteaptă venirea Domnului; nu petrece cu nebăgare de seamă; nu se trândăveşte şi face totdeauna cele ce plac lui Dumnezeu, biruind astfel meşteşugurile vrăjmaşului”! (Sf. Efrem Sirul, «Cuvinte şi învăţături», Edit. Bunavestire, Bacău, 2006, p. 71). Aşadar, trebuie umplut vidul educației morale din societatea noastră, iar, dacă libertatea și drepturile sunt o mare realizare a civilizației umane, mai este necesară şi pregătirea cetățenilor pentru a se bucura de aceste drepturi, ținând cont de standardele morale, iar, o astfel de pregătire ar trebui să fie efectuată de către stat în strânsă colaborare cu instituțiile publice de educație morală, inclusiv școlile și, bineînțeles, cu comunitățile religioase ale țării. Aceasta din urmă înseamnă că statul trebuie să se ocupe de elaborarea actelor legislative care reglementează accesul instituţiilor bisericeşti la structurile publice de educație, servicii sociale, sănătate și armată.
,,Veniţi la mine, copii, haideţi, veniţi toţi la mine, aici, în faţă”!
Pentru accentuarea celor spuse în articolul da faţă, în încheiere, mărturisesc şi scriu cu bucurie despre faptul că în Ziua Naşterii Domnului, în Ziua de Crăciun, am participat la Sfânta Liturghie la Biserica «Sf. Mare Muc. Varvara», din Parohia Târgu-Jiu, Protopopiatul Tâgu-Jiu Sud, Preot Paroh fiind PC Părinte Barză Ion Cosmin, viitorul Preacuvios Părinte Stareţ Ioanichie la Mănăstirea «Grigorie Dascălul» de la Scoarţa, un slujitor al altarului, plin de har, care s-a bucurat pentru numărul mare al credincioşilor prezenţi la slujbă, dar, şi pentru faptul că este iubit nespus de mult de către copii, pentru că toate comunitățile religioase ale țării ar trebui să lucreze cu instituţiile din diferite domenii în măsura și volumul care corespunde reprezentării lor în societate, dar, cel mai important lucru este atragerea copiilor, pentru a evita confruntarea inter-religioasă, care duce inevitabil la lupta organizațiilor non-creştine pentru noi adepți. Iar, pentru că suntem în zilele în care biserica vorbeşte despre Fuga în Egipt a Mântuitorului, împreună cu Maica Sa, Născătoare de Dumnezeu şi împreună cu dreptul Iosif, imaginea Preacucernicului Părinte Barză Ion Cosmin, împreună cu aceşti copii îngeraşi este una edificatoare! Vedem foarte bine că poziția mass-media este foarte importantă astăzi în problema armonizării drepturilor omului și a moralității educaţiei copilului. Biserica dreptmăritoare oferă exemple pozitive de utilizare a libertății de manifestare a credinţei, dar, e greu de explicat modul cum își va folosi copilul sau tânărul din punct de vedere moral şi educaţional libertatea, dacă televiziunea îi arată consumul, violența, desfrânarea, jocurile de noroc și alte vicii ca un mod de viață uşor şi acroşant! În apărarea lor, oamenii de televiziune și în general mass-media spun că astfel de produse sunt la cerere și se vând bine, dar, nimeni nu argumentează faptul că viciul este ușor de vândut, deoarece este ușor de perceput ceea ce se vinde, chiar de către o persoană cu mintea fragedă şi predispusă la păcat. Din cele mai vechi timpuri, astfel de acțiuni au fost numite manifestări ale ispitei! Preacucernicul Părinte Barză Ion Cosmin a insistat asupra faptului că e greu de crezut că omul modern şi mai ales copiii au solicitări doar pentru viciu, pentru că un copil caută fericirea, pacea, dragostea adevărată și alte virtuți în familie şi la biserică, iar, o moralitate fără credinţă este o moralitate fără fundament, plină de contradicții şi este consecința concepțiilor libere pe care s-au sprijinit diferitele sisteme de gândire laice, pe când Biserica Ortodoxă ne arată că nimic nu este posibil fără Dumnezeu şi fără credinţa în Dumnezeu!
LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
