-V.G. Domnule ministru ANDREI MARGA, cu mult respect, vă rog să mă scuzaţi, dacă vă solicit atât de mult, dar, notorietatea dumneavoastră, numele şi renumele care vă onorează, mă determină să insist pentru ca gorjenii mei şi Oltenia istorică, să vă cunoască mai bine pentru a vă preţui, aşa cum se cuvine!
– A.M. Domnule profesor Gogonea, îmi face mare plăcere să continuăm dialogurile noastre, iar, în privinţa oltenilor şi a gorjenilor, toată stima şi consideraţia mea!
-V.G. În discuţia noastră anterioară, ştiu că am vorbit despre «Procesul Lui Iisus», şi vă pot spune câteva lucruri despre interesul şi pasiunea pentru cunoaşterea acestui «proces», pentru că multe discuţii au fost deosebite, aşa că rămăsesm cu abordarea contextuală tocmai la faptul că nu există nici o dovadă certă că Sinedriul iudaic a dat verdictul privitor la condamnarea Mântuitorului Iisus Hristos!
– A.M. De altfel, cei condamnați de Sinedriu erau înmormântați într-un loc special, în vreme ce Iisus Hristos a fost înmormântat, cum se știe, prin grija lui Josif din Arimatheea și a lui Nicodim, ambii fiind membri ai consiliului din Ierusalim, în locul oferit de primul. Nu a fost vreo discuție de condamnare în Sinedriu, ci, una pentru a se stabili motivele de predare către romani, pentru Marele preot contând evocarea de către Iisus Nazarineanul a distrugerii Templului (p.138).
,,Nu se pot separa complet motive religioase de cele politice”!
– V.G. Cred că au fost şi vor fi multe puncte de vedere şi analize detaliate care demonstrează faptul că Mântuitorul nu a fost doar victima unor grupuri de interese din protipendada credinţei iudaice, a saduceenilor Templului!
– A.M. În plus, cum S. Pines («An Arabic Version of the Testimonium Flavianium», Academia de Științe a Israelului, Ierusalim, 1971) a arătat, vestita versiune arabă a Antichităților lui Josefus Flavius care nu a reținut vreo acuzație evreiască contra lui Iisus. «Pare, deci, că sfârșitul tragic al lui Iisus nu a fost precedat de vreun verdict venit de la o autoritate judiciară terestră. El ar fi putut fi rezultatul unei interacțiuni sinistre între grupuri de interese cu antagonisme puternice, fără a se putea găsi legătura veritabilă cu persoana sau cauza lui Iisus» (p.151).
– V.G. Ispititoare şi incitantă devine ipoteza potrivit căreia «sfârșitul tragic al lui Iisus nu a fost precedat de vreun verdict venit de la o autoritate judiciară terestră», mai ales că Însuşi Mântuitorul a vorbit deseori despre ceea ce era scris ca să se întâmple!
– A.M. De aici, din absența legăturii, pare să vină pasivitatea de mult remarcată a Lui Iisus în timpul «procesului», pe care Rembrandt (în tabloul Iisus și Pilat) a surprins-o ca nimeni altul și căreia Kafka (în romanul «Procesul») i-a dat o tulburătoare descriere literară.
– V.G. Pentru că argumentele pro şi contra vinovăţiei Lui Iisus Hristos, nu ţin doar de o interpretare literară, să spunem, ci, ele privesc Planul Lui Dumnezeu?
– A.M. Joseph Ratzinger argumentează faptul că motivul autorităților Templului a fost politic, tot timpul, deci, grija să nu provoace romanii, chiar dacă nu se pot separa complet motive religioase de cele politice. «Doar motive politice sunt la fel de puține ca și doar motive religioase», aşa cum arată Joseph Ratzinger Benedikt XVI, «Jesus von Nazareth», Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2011, «Zweiter Teil, Vom Einzug in Jerusalem der bis zurAuferstehung, p.192. Desigur, intră în discuție și interesele de putere ale grupului din jurul lui «Anna și Caiafa», despre care se ştie!
– V.G. Desigur, dezbaterile care au fost şi care vor fi mereu, scot la iveală şi unele inadvertenţe şi chiar deosebiri de abordare!
– A.M. Iată, recent s-a dovedit (de către Martin Hengel, Ana Maria Schwemer, «Jesus und das Judentum», Mohr Siebeck, Tubingen, 2007) că nu ne este cunoscut dreptul saduceenilor, care s-ar fi aplicat în «proces», iar reglementarea din Sinedriu, ce se invocă frecvent, s-a elaborate mai târziu decât în vremea lui Iisus.
,,Ruperea mantiei Domnului de către Marele preot nu este nicidecum un indiciu al sentinței de condamnare a lui Iisus”!
– V.G. Domnule ministru, dar, acest lucru legat de atemporalitatea intervenţiilor Sinedriului, poate să schimbe multe lucruri în analiza istorică, o dovadă certă că tot ceea ce s-a întâmplat este departe de a însemna o judecată lumească!
– A.M. «Este probabil că astăzi, trebuie acceptat că în procedura contra lui Iisus în fața marelui Consiliu, nu a fost vorba despre un proces propriu-zis, ci de un interogatoriu ce s-a sfârșit cu decizia de a-l preda pe Iisus stăpânului roman pentru judecare» (p.199). Apoi, trebuie admis că «o strictă reconstrucție a întrebării lui Caiafa și a răspunsului lui Iisus nu este posibilă» (p.202).
– V.G. În unele cercuri evreieşti se invocă, deseori, ca un argument al condamnării Mântuitorului, chiar momentul ruperii mantiei Domnului de către marele Preot Caiafa!
– A.M. Lipsește baza factuală pentru așa ceva! În plus, prin «Fiu al luiDumnezeu» se puteau înțelege deja, în epocă, multe lucruri. Foarte probabil că s-au și înțeles! În sfârșit, luarea ca argument a ruperii mantiei de către Marele preot nu este nicidecum un indiciu al sentinței de condamnare a lui Iisus, cum se perorează adesea. Joachim Gnilka («Mattheus Evangelium», Herder, Freiburg, Basel, Wien, 1988) a lămurit că ruperea mantiei de către Caiafa era gestul pe care judecătorul îl făcea tradițional în litigiile evreiești, ca un semn de indignare, fără vreo legătură cu sentința, oricare ar fi ea!
– V.G. În esenţă, ce ne arată nouă «Procesul lui Iisus», mai presus de orice judecată a mai marilor vremii aceleia?
– A.M. «Procesul lui Iisus» ne arată, cât de mari erau interesele, de altfel naturale, implicate în ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în acele zile ce preced «Pesahul» sub procuratorul Pilat din Pont. Dar, astăzi, ne mai arată și că nu se poate explica ceea ce s-a petrecut, fără a lua în seamă Evangheliile, inclusiv diferențele de relatare dintre ele, dar și restul izvoarelor – istorice, arheologiceși de orice natură – privind personalitățile, evenimentele și contextele respective. Răspunderea a ceea ce s-a petrecut revine umanității și, desigur, valorilor și felului în care cei care iau decizii, fac față rolului lor momentan!
– V.G. Dacă vorbim despre prestaţiile în timp ale religiei, cu precădere prestaţiile actuale, cred că problema rămâne deschisă dintotdeauna şi pentru totdeauna!
– A.M. Azi, devine tot mai evident că în critica modernă a religiei, cu rare răbufniri – și aceasta este o teză a mea de referinţă, nu a fost vorba în fapt de respingerea prezenței lui Dumnezeu în realitatea lumii, ci, de o critică a folosirii religiei în societatea timpului respectiv! Faptul a fost circumscris la vreme de Karl Barth, care a propus distincția retroactivă între critica folosirii religiei și critica religiei.
– V.G. Domnule ministru Andrei Marga, ca să finalizăm dialogul nostru de astăzi, v-aş întreba, nu doar în calitate de teoretician de mare prestigiu, dar, şi în calitate de spirit pătrunzător care analizează diferite «avarii ale statului» din vremea respectivă, dar, mai ales din vremurile noastre, consideraţi că «Procesul Mântuitorului Iisus Hristos» priveşte critica religiei sau, mai degrabă, critica folosirii religiei?
– A.M. Domnule profesor Gogonea, critica bisericii este luată adesea, drept critică a religiei. Dar, în acest caz, critica stă pe altă confuzie! Căci, într-un fel, bisericile de astăzi – dincolo de diviziunea ortodoxie, catolicism, protestantism, uniați, biserici neo-evanghelice – nu mai sunt cele de acum un secol. Bisericile au părăsit servilismul față de cei puternici, acuzat în secolele anterioare, și se află pe ruta solidarizării cu ființa umană care suntem fiecare! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
