Educaţia…şi Lecţia de viaţă – EMINESCU și viziunea unităţii întregitoare a naţiunii române

494

«Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptățire a națiunii noastre» (Mihai Eminescu)

Imaginea vizionară a Daciei lui Burebista sau a «Daciei Mari» a însemnat un mare proiect etnico-politico-statal întregitor, care a fost elaborat la începutul secolului al XIX-lea de către o serie de patrioți aparţinând diferitelor categorii şi pături sociale, unul dintre aceştia fiind chiar Tudor Vladimirescu, pentru ca ideea aceasta să o găsim dezvoltată în programul revoluționarilor paşoptişti şi apoi promovată cu mult curaj de către pleiada de patrioții români din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Mihai Eminescu înscriindu-se la loc de frunte în acest sens, prin activitatea sa publicistică.

«Dacia Mare» a însemnat premisa pe care s-a fundamentat proiectul refacerii statalității româneşti
În pofida acestor demersuri susţinute cu sacrificii, putem spune că proiectul în sine s-a diluat, mai ales din cauza obedienței politicienilor vremii, față de marile puteri imperiale aflate la fruntariile ţării, dar, mai ales datorită presiunilor cercurilor străine, atât de active în interiorul ţării, ca şi astăzi, prin serviciile lor de informaţii. După unii comentatori, denumirea proiectului prin sintagma «Dacia Mare» însemna o veritabilă «enigmă», în codiţiile în care i se atribuise țării numele de România, dar, pe bună dreptate s-a apreciat că resurecţia sentimentului naţional şi asumarea identității în cadrul unui proiect etnico-politico-statal întregitor, vor contribui la statuarea a ceea ce va însemna mai târziu «România Mare», prin redobândirea unor teritorii însemnate din vatra strămoşească şi originară de conviețuire, care fuseseră alipite la imperiile vecine, aceasta înscriindu-se ca o înaltă datorie civică şi o problemă de conştiință națională. Mihai Eminescu, geniul «nepereche» al poeziei româneşti, a fost şi este considerat cel mai important dintre promotorii acestui proiect îndrăzneţ, deoarece, prin spiritul său vizionar, a înțeles că prin refacerea unității spațiului etnico-politico-statal, cuprins în conotaţia străvechii Dacii, se acredita, pentru români, o problemă de renaştere națională, iar nu o simplă «afacere» ticluită în marile cancelarii imperiale, cum încercau să o impună cercurile străine în folosul propriilor interese. Prin discuţii care nu erau nicidecum date publicităţii, ideea constituirii unui stat sau a unui regat cu numele «Dacia», care să cuprindă teritoriile străvechiului regat al lui Burebista, a devenit o problemă de negociere între imperiile austro-ungar, ţarist şi otoman, în contextul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea, când unii patrioți români visau la unirea Principatelor, sub numele de «Dacia» sau «Valahia Mare». Imperiile vecine sperau, în schimb, să obțină foloase din unirea Ardealului cu Principatele Dunărene, formând, astfel, «regatul Dacia», pe care să-l subordoneze sub numele de «Dacia austriacă», sau sub numele de «Dacia rusească», ce trebuia să încorporeze Ţara Românească (Valahia), Moldova şi Dobrogea, ca o dovadă că fiecare dintre aceste două imperii «binevoitoare» doreau să existe o Dacie subordonată, nicidecum o Dacie românească, independentă şi unită. Aşadar, numele «Daciei Mari» a însemnat premisa pe care s-a fundamentat proiectul refacerii statalității româneşti în vatra ancestrală a neamului, ca o idee pe care Eminescu şi-a însuşit-o de la învăţaţi şi oameni de cultură ardeleni, pe care poetul i-a cunoscut îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena.

Poemul patetic şi înălţător: «Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie»
Încă de la vârsta adolescentină de 17 ani, Eminescu simțea cu ardoare în sufletul său nobil sentimentul reînvierii mândriei naționale, prin publicarea în Revista «Familia» (2 aprilie 1867) a poemului patetic şi înălţător: «Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie», ca un preludiu al organizării unei mari manifestări spirituale a vremii, cu alese reverberaţii pentru întreaga vatră de viețuire a neamului românesc, într-un loc de pelerinaj cu cea mai adâncă semnificație istorică: serbarea de la Putna, prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea Mănăstirii Putna, de către Ştefan cel Mare şi Sfânt. Să reţinem că această serbare, desfăşurată în zilele de 15-16 august 1871, a constituit, în fapt, cel dintâi «congres» al românilor de pretutindeni, al tinerilor creştini, aşa cum şi noi am avut de curând, «Congresul tinerilor creştini-ortodocşi din Oltenia». Interesant este că în acele zile, la mormântul Marelui Ştefan, Mihai Eminescu a recitat poezia «Doină populară», ca o primă variantă a cunoscutei poezii de redeşteptare naţională: «Doina», care a fost ascultată cu entuziasm de către cei prezenţi, trăind cu maximă intensitate dorința fierbinte de eliberare a teritoriilor româneşti «de la Nistru pân la Tisa», aflate şi atunci, ca şi acum, sub dominație străină. După ce s-a întors de la Viena şi a revenit în ţară, stabilindu-se la Iaşi, Mihai Eminescu a militat cu o energie deosebită şi cu o dăruire dusă până la sacrificiu pentru reconstrucția unității etnico-politico-statale româneşti întregitoare, însă, cu amărăciune în suflet, el a constatat că există două obstacole majore în calea realizării proiectului de reconstrucție a statalității româneşti: «elementul de disoluțiune» sau «demagogia», la care se alătura aşa-numita «pătură superpusă», răsărită din «amestecul scursurilor orientale şi occidentale, fără tradiții, fără patrie sau naționalitate hotărâtă», ca într-un tablou sumbru, pe cât de real, pe atât de actual! Dar, Eminescu publicistul şi gânditorul politic al veacurilor, spre deosebire de poetul romantic şi melancolic, aflat în căutarea iubirii absolute, dar, trăitor într-o lume relativă şi decrepită, se pare că nu a disperat şi nu a dezarmat niciodată, când a întrevăzut posibilitatea inițierii noului proiect etnico-politico-statal românesc întregitor, odată cu înființarea, la Cernăuți, în octombrie 1875, a Societății «Arboroasa», deoarece în contextul izbucnirii «crizei orientale», Eminescu a considerat că, în sfârşit, s-au ivit condițiile favorabile pentru a transpune în practică proiectul pe care îl visase mereu, cu toate că în repetate rânduri, poetul atrăgea atenţia în calea realizării proiectului «Daciei Mari», cel mai mare opozant era întotdeauna Austro-Ungaria. Tocmai în acest sens, printr-o strânsă conlucrare cu conducerea Societății «Arboroasa», Eminescu a gândit şi a iniţiat o serie de acțiuni menite să atragă atenția asupra situației românilor încorporați în Imperiul austro-ungar, fiind luat în «colimator», cum se spune, de către serviciile de informații ale Austro-Ungariei habsburgice, fiind urmărit cu atenţie, potrivit canoanelor activității serviciilor secrete.

Poezia cu o semnificaţie deosebită pe care o intitulează: «Rugăciunea unui dac»
Mai mult decât orice argument pur teoretic, în acest sens, merită precizat faptul că în octombrie 1877, în plin război ruso-româno-turc, atunci când cea mai mare parte a intelectualității române era angajată cu condeiul ascuţit, prin folosirea cuvântului scris, în susținerea Războiului pentru Independenţă, Societatea «Arboroasa» şi-a asumat riscul deosebit de a înfrunta pe față autoritățile austro-ungare, motiv pentru care, în scurtă vreme, autoritățile imperiale Austro-Ungare din Bucovina au arestat cinci membri ai acesteia, între care s-a aflat şi Ciprian Porumbescu, iar societatea a fost desființată. Eminescu a înţeles pe deplin direcţia spre care este îndreptată ancheta deschisă de către autoritățile austriece în legătură cu activitatea Societăţii «Arboroasa», acuzând cancelaria de la Viena de nesocotirea unității nației româneşti. În acest fel, poetul n-a făcut altceva decât să-şi «îmbogăţească» numărul filelor dosarului întocmit de către Biroul Informativ din Viena, al serviciilor secrete austriece, care se preocupa să conceapă acțiuni menite să anihileze aspectele «naţionaliste» ale acţiunilor lui Eminescu. În condiţiile în care autoritățile statului român se dovedeau insensibile în sprijinirea Societății «Arboroasa», în noiembrie 1877 Eminescu ajunge la Bucureşti, unde va deveni redactor la ziarul «Timpul», oficiosul Partidului Conservator, în paginile căruia debutează la 24 noiembrie 1877 cu articolul «Bălcescu şi urmaşii săi», un elogiu al spiritului patriotic autentic. Fără a neglija creaţia sa poetică, Mihai Eminescu s-a avântat într-o susţinută activitate publicistică destinată emancipării neamului românesc şi apărării memoriei acestuia, dovedind cu prisosinţă că patriotismul a rămas calitatea lui definitorie în planul vieţii sociale. E posibil ca junimiştii care l-au recomandat pentru redacţia ziarului «Timpul» să nu-şi fi dat seama că marele poet era şi un spirit naţionalist desăvârşit, care nu putea fi modelat în spirit politicianist, decât ţinându-l sub observare şi expunându-l unor mari riscuri care îi puneau în primejdie integritatea vieţii! Se pare că evenimentul care a marcat fundamental activitatea sa pe tărâm politico-social şi publicistic a fost Congresul de la Berlin, convocat la 1 iulie 1878 de către cele şapte puteri europene, iar Eminescu, care ştia că trăieşte în România, un stat european, denumit astfel din anul 1862, a auzit că marile puteri, încă foloseau acolo sintagma «Principatele Române Unite», pentru a desemna statul român, cu atât mai mult cu cât România nu fusese invitată ca o țară învingătoare în războiul antiotoman şi nici nu fusese tratată ca atare. Poetul a reacţionat vehement față de umilirea statului român, astfel că, fără aprobarea forurilor de conducere ale Partidului Conservator, a angajat ziarul «Timpul» într-o campanie de presă acerbă împotriva modificării Constituției în sensul cerut de marile puteri europene, ceea ce a condus la concluzia că ideile sale sunt «periculoase», inclusiv pentru conservatori.
Ajungând la concluzia că pentru a da viață proiectului său etnico-politico-statal întregitor era nevoie şi de jertfă, la 1 septembrie 1879 publică în «Convorbiri literare» poezia cu o semnificaţie deosebită pe care o intitulează sugestiv: «Rugăciunea unui dac», personajul care exprimă străvechimea neamului nostru românesc, simbolul zamolxian care îşi îndeamnă semenii să se închine Tatălui Ceresc, numit «Părinte», Cel care a dat «suflet zeilor» şi «fericire lumii», pe care-l numea «izvorul de mântuire al omenirii» şi-l considera «moartea morții şi învierea vieții», mesajul pe care îl transmite poetul fiind acela că «dacul» poartă în firea sa «vinovăţia» majoră că n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin jertfa sa intrarea în «vecinicul repaos» pentru această «vinovăţie» asumată.(VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here