Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Dumnezeul copiilor şi îndumnezeirea duhului copilăriei – „De nu vă faceți la fel cu pruncii, nici că veți intra în împărăția cerurilor!”.

763

Sfânta Scriptură ne spune de la început că omul a fost creat după «chipul» Lui Dumnezeu (Geneza 1:27), iar, dacă avem în vedere chipul copilului inocent, o imagine a unui asemenea înger poate să fie bidimensională, cum ar fi imaginea dintr-o oglindă, dintr-o fotografie, sau tridimensională, ca o statuie sau o hologramă, deoarece constatăm cu surprindere că pentru un copil, imaginea poate să fie mai mult decât una palpabilă, aşa cum la un adult apare ca o idee sau o creaţie mintală! Într-un fel, recursul smerit la Cartea Sfântă ne spune în «Geneza» (1:26,27) următoarele: «Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ» (26), ca şi spusele ce urmează: «Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut (27), aşa că la crearea primilor noştri părinţi, Dumnezeu a adus la existenţă pe pământ o formă de viaţă nouă şi superioară care trimite la noţiunea de copil nou născut! Astfel, bărbatul şi femeia, dintre toate făpturile create de El, numai acestea erau după chipul Său. Erau fiinţe umane şi, Dumnezeu „le-a dat numele de «om»” (Geneza 5:2), ceea ce înseamnă că bărbatul şi femeia împreună purtau numele de «om-copil», adică, «Adam» şi «Eva», chiar dacă erau două persoane distinct care formau un întreg şi doar împreună reprezentau pe deplin chipul lui Dumnezeu. În explicaţia ştiinţifică, natura celui care poartă chipul sau imaginea lui Dumnezeu este holistică. Astfel, cuvântul ebraic pentru «chip«» este «tselem», iar cel pentru «asemănare» este «demuth», cu precizarea că primul cuvânt face referire la aspectul fizic, iar cel de-al doilea, la aspectul intim, interiorizat, în care se cuprinde şi aspectul spiritual sau cel mintal. Fiinţa creată după chipul lui Dumnezeu se aseamănă cu El în toate aceste dimensiuni, iar, copilul şi copilăria sunt cosubstanţiale invocării Lui Dumnezeu Creatorul şi Dumnezeu iubitorul de copii!

,,Unde ești, copilărie, Cu pădurea ta cu tot?” (Mihai Eminescu)
De la început, să pornim de la faptul că aşa cum universul trece prin formare, stagnare, degenerare şi distrugere, fiinţele umane trec prin naştere, copilărie, tinereţe, maturitate, îmbătrânire, boală şi moarte, iar, acestea sunt legi ale universului, care se aplică inclusiv fiinţelor mai elevate, doar că durata lor de viaţă este mai lungă, procesul fiind cu atât mai îndelungat, cu cât fiinţele sunt mai impresionante prin structura lor de viaţă! Pentru că viaţa şi moartea nu sunt dureroase pentru ele, rămânând conştiente în timpul procesului devenirii, pentru ele este ca şi cum şi-ar schimba vestimentaţia şi coloritul hainelor. În mod normal vieţile, sub aspect spiritual, nu mor cu adevărat, dar, cu toate acestea, atunci când universul şi cosmosul se dezintegrează în etapa finală a procesului formării, stagnării, degenerării, distrugerii şi dispariţiei, vieţile nu se vor mai renaşte şi nu va mai exista viaţă şi materie, totul se va transforma în praf şi se va întoarce la starea de nimic şi de nimicnicie! În ziua de astăzi, lumea umană devine tot mai bulversată şi mai labilă, trăieşte ultima perioadă a fazei de distrugere din procesul formării, stagnării, degenerării, distrugerii şi dispariţiei apocaliptice, de parcă totul s-a schimbat din rău în mai rău în aceste timpuri finale, după cum era destinat, astfel că distrugerea este iminentă. Acesta este motivul pentru care lumea este atât de zbuciumată şi nu se mai gândeşte la viitorul copiilor, iar, oamenii mai au rareori gânduri bune, iar, minţile lor au devenit deformate şi deformante, când promiscuitatea şi abuzul de droguri devin tot mai răspândite, iar oamenii aderă la ateismul secularist, la indiferentism şi la goanna după bani şi după îmbogăţire! Din păcate, acestea sunt inevitabile în ultima etapă a cosmosului şi ilustrează perioada în care s-a ajuns prin ignorarea visului copilăriei şi a dorinţei de a avea un copil! Creatorul preţuieşte toate fiinţele omeneşti, precum şi toate vieţile care sunt bune şi binevoitoare, precum şi toate creaţiile minunate din cosmos, dar, iată că la începutul etapei de degenerare, miturile au condus unii zei către stratul cel mai îndepărtat al corpului cosmic, un fel de privire spre universul care trece prin formare, stagnare, degenerare şi distrugere, în timp ce fiinţele umane trec prin naştere, îmbătrânire, boală şi moarte. Acestea sunt legi ale universului, care se aplică inclusiv fiinţelor mai deosebite şi mai înzestrate, doar că durata lor de viaţă este mai lungă, procesul fiind cu atât mai profund, cu cât fiinţele sunt mai măreţe. Viaţa şi moartea nu sunt dureroase pentru ele, rămânând conştiente în timpul procesului care se schimbă ca şi cum oamenii şi-ar schimba hainele! Spus altfel, în mod normal vieţile nu mor cu adevărat! Cu toate acestea, atunci când universul şi cosmosul se dezintegrează în etapa finală a procesului formării, stagnării, degenerării şi autodistrugerii, vieţile nu se vor mai renaşte şi nu va mai exista viaţă şi materie, totul se va transforma în praf şi se va întoarce la starea de goliciune! În acest moment, lumea umană trăieşte ultima perioadă a fazei de anihilare din procesul formării, stagnării, degenerării şi autodistrugerii. Totul s-a schimbat în rău în aceste timpuri finale, după cum era destinat, astfel că autodistrugerea este iminentă prin cea ce unii numesc «inteligenţa artificial!». Acesta este motivul pentru care lumea este atât de zbuciumată! Oamenii mai au rareori gânduri bune, minţile lor au devenit deformate, promiscuitatea şi abuzul de droguri sunt răspândite, iar oamenii aderă la ateism. Acestea sunt inevitabile în ultima etapă a cosmosului şi ilustrează perioada în care s-a ajuns! Creatorul preţuieşte toate fiinţele create, precum şi toate vieţile care sunt bune şi binevoitoare, precum şi toate creaţiile glorioase din cosmos. Astfel că, la începutul etapei de degenerare, demonul a condus unii zei către stratul cel mai exterior al corpului cosmic, aflat dincolo de Tărâmul Divin, un loc unde nu existau fiinţe divine şi nici copii minunaţi, când a creat Pământul. Dar, Pământul nu avea capacitatea de a exista independent şi avea nevoie de existenţa unei structuri cosmice corespondente copilăriei, cu care să poată forma un sistem circulator care să susţină viaţa şi materia. Din acest considerent, Însuşi Creatorul, ocrotind copiii şi copilăria, a creat un spaţiu mare în afara Pământului, pe care fiinţele superioare îl numesc cele «Trei Tărâmuri», înainte să vină timpul final al naşterii de prunci, avându-se în vedere faptul că zilele omului vârstnic se scurg într-o formă banală şi fără emoţia firească a copilăriei!

,,În copilărie doreşti totul, în tinereţe şi la maturitate ceva anume, la bătrâneţe nimic”! (Lev Tolstoi)
Insolitele chipuri ale lumii acesteia și sensul adânc al lucrurilor importante îi scapă omului care uită să mai fie copil! Omul de astăzi trăiește totul în galopul trepidaţiei lăuntrice, el nu mai surprinde frumusețea, nici lumina adevărului, când cele mai alese rosturi și semne îi scapă, doar pentru faptul că el ar fi în păcat, ar fi sortit de la început să nu vadă adevărul sfârşitului şi sfârşitul adevărului!
Cu fiecare zi care trece, omul matur şi mai ales omul în vârstă înaintată se îndepărtează de plaiurile bucuriei și ale înțelepciunii, trufia și îndemnul numai către ordinea materială a lucrurilor îi fac pe oameni să coboare cele mai de jos trepte ale condiției umane. În acest fel, trăind și repetând zilnic aceleași forme și acte anoste şi stânjenitoare, lumea înconjurătoare își pierde misterul, sau, mai precis, odată cu anii, omul își pierde un simț foarte delicat al copilăriei, care îl pune în stăpânirea substanțelor ultime ale existenței, fiindcă omul în vârstă pierde de cele mai multe ori simțul profunzimilor, iar, duhul dumnezeiesc moare în el. Dimpotrivă, copilul, ființă nouă și neprihănită până dincolo de ispitele aparențelor înșelătoare, culege pretutindeni florile minunilor, iar, atunci când un copil deschide pentru prima oară ochii spre lume, spre oameni şi spre mama lui, întreg universul cu tainele sale joacă în apele luminate de duhul sfânt din ochii săi.
De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos iubea atât de mult copiii, de aceea i-a arătat ca pe un simbol al Creștinismului, într-o lume nouă care punea preț pe nevinovăție și pe naivitatea îngerească, pe frăgezime și pe setea de absolut, mai ales atunci când ne spune şi ne atrage atenţia: „De nu vă faceți la fel cu pruncii, nici că veți intra în împărăția cerurilor!”, astfel că în plenitudinea sa, copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieții neîntinate de valurile unei mări poluate, el este o floare deschisă luminii, este îndemn la simplitate și la frumusețea fără sfârşit! În copil vorbește frântura de cer dată omului odată cu începutul, iar, copilul este un mare dar al vieții noastre de aici, pentru că aduce cu el inocența, drăgălășenia și bunătatea, îndulcește viața noastră atât de amară, iar, făptura sa mică şi cu aripi la suflet, ne oferă un prilej de a dobândi multe învățăminte pe care numai Dumnezeu le tăinuieşte! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here