Se pare că în viaţa aceasta pământească, mai este o speranţă pentru cei care se simt de neiertat, pentru că în momentul când te smereşt şi te temi că ai comis un «păcat de neiertat» sau că inima ta se află într-o astfel de stare a împietririi, Milostivul Dumnezeu îţi oferă nădejdea iertării celor făptuite! Dar, dacă te îngrijorezi cu privire la păcatul de neiertat, în frământarea ta lăuntrică apare păcatul pe care este foarte probabil să nu-l fi făcut, de aceea, inimile cu o împietrire puternică faţă de Iisus Domnul şi faţă de Duhul Său nu se îngrijorează în astfel de situaţii temătoare şi apăsate de sentimentul fricii de a greşi! Pare uşor să te încurci în reflecţii despre un anume păcat de neiertat ce se descrie în Evanghelii, dar, să ratezi însemnata expresie a Evangheliei văzută prin braţele deschise ale Domnului Iisus Hristos, care vine imediat după avertismentul: „Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta!” (Marcu 3:28), chiar dacă nu putem conştientiza îndeajuns toate păcatele care privesc orice hulă făcută cu voie sau fără de voie! Prin credinţa nestrămutată în Iisus Hristos, simbolul nepieritor al Sfintei Cruci ne îndreaptă către toate relatările Evangheliei care ne conduc la Cruce. Acest Fiu al Omului, aşa cum ni se demonstrează progresiv în Evanghelii, cu siguranţă că este Dumnezeu Însuşi, Care este şi Domnul universului. Pentru că El a devenit ca noi, a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru a oferi iertare pe deplin celor care se pocăiesc şi îl primesc în viaţa lor ca Domn Salvator şi Comoară de preţ!
Prin păcat mă îndepărtez de Dumnezeu, Îi neg iubirea, Îi spun că nu Îl iubesc, că nu-mi iubesc aproapele, că prefer alte făpturi lui Dumnezeu!
Să iei aminte, omule muritor şi păcătos, dacă grijile tale cu privire la «păcatul de neiertat» au de-a face cu o paradigmă a păcatului şi cu nepocăinţa din viaţa ta trecătoare, tocmai îngrijorările tale pot fi rezultatul lucrării Duhului Lui Dumnezeu, Cel care te păzeşte de împietrirea inimii tale dincolo de orice stare a înmuierii sufletului tău! Dar, nu dispera şi nu trata cu superficialitate clipa iertării şi a pocăinţei tale! Duhul Sfânt îşi încurajează credincioşii care au senzaţia că se află pe marginea prăpastiei, chiar dacă nu li se garantează ziua de mâine, dacă în ziua de astăzi nu este prea târziu ca să te pocăieşti! În momentul în care se întrezăreşte posibilitatea iertării păcatelor, trebuie să fim atenţi ca enigma şi controversa asupra «păcatului de neiertat» să nu ne facă să ratăm realitatea care priveşte posibilitatea iertării păcatelor muritorilor! Ideea centrală a învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, nu este faptul că există un păcat numit «blasfemia împotriva Duhului», ci, faptul că există o Persoană înomenită care ne trimite la Duhul Sfânt! Ce minunat este să ne situăm într-o credinţă teandrică, prin care Mântuitorul Iisus Hristos este în aceeaşi măsură Dumnezeu şi Om, fiindcă, Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri în suişurile şi coborâşurile vieţii noastre, ci, ne-a mântuit prin Fiul Său în toată umanitatea Sa şi El ne face disponibilă puterea divină a Duhului Său. În viaţa Sa pământească, Domnul Iisus Hristos a făcut minuni, fiind Om şi Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, iar, dacă ne referim la «Păcatul de neiertat» şi la posibilitatea iertării păcatelor muritorilor, să ne gândim şi la momentul când Iisus aude cărturarii spunând cu invidie: «Scoate dracii cu ajutorul domnului dracilor», pentru că El aude un atac nebun, nu asupra Lui, ci asupra Duhului Sfânt, iar, ultimul cuvânt din această naraţiune se explică prin posibilitatea iertării păcatelor muritorilor! Dar, cât de uimitor este faptul că acelaşi Duh ce L-a împuternicit pe Iisus Hristos în viaţa Sa pământească şi pe drumul înspre moartea jertfitoare, ne este dat pentru a vedea puterea care este disponibilă nouă şi prin noi, având puterea Duhului Sfânt! Oricum, Cuvântul Lui Dumnezeu menționează o blasfemie împotriva Duhului Sfânt, care nu va fi iertată oamenilor în această epocă sau în viitor (Matei 12,31-32), iar, Sfinții Părinți și marii învățători ai Bisericii au atribuit acest păcat nimicitor, celor supuși condamnării și pedepsei veșnice! De aceea, se vorbeşte în scrierile apocrife despre: păcatul nelegiuirii și necredinței, păcatul respingerii adevărului evident, deci, al ereziei, păcatul acordării oricărui dar al unui creștin primit pentru o viață de caritate plină de râvnă de la Duhul Sfânt, prin acțiunea forțelor demonilor, păcatul de a atribui diavolului toate faptele și minunile Duhului lui Dumnezeu!
Ispita este îndemnul la păcat!
Aşa cum ştim, Sfinții Părinți au confirmat că păcatul blasfemiei împotriva Duhului Sfânt trebuie să fie supus anatemei, iar, comiterea acestui păcat împreună cu acceptarea învățăturii false face ca păcătoşii să fie excomunicați pentru a aduce pocăință. Sub toate aspectele sale, blasfemia împotriva Duhului Sfânt este necredință și nu există altă cale de a primi iertarea, odată ce devii credincios, iar de păcatul necredinței rătăcitul nu va fi eliberat nici aici, nici în secolul următor! De asemenea, păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul fiecărui eretic, deoarece eretici hulitori și dispuşi ca să blasfemieze Sfântul Duh sunt marginalizaţi până în zilele noastre! Ei nu vor fi iertaţi, fie în această vreme, fie în viitor, în funcție de cuvântul Domnului, pentru că s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Însuși! Sfântul Vasile cel Mare se referă la păcatul blasfemiei împotriva Duhului Sfânt și la calomnia împotriva unui creștin, din pizmă faţă de darurile Duhului primit de el, atunci când spune: „Cei care văd pe nimeni altcineva roada Duhului Sfânt, păstrând întotdeauna «Păcatul de neiertat» şi posibilitatea iertării păcatelor muritorilor, însăşi respingerea adevărului evident este păcatul blasfemiei împotriva Duhului Sfânt”! Dacă analizăm cu mare atenţie posibilitatea iertării păcatelor muritorilor, putem spune că sunt şase păcate legate de păcatul împotriva Duhului Sfânt: încrederea excesivă în mila lui Dumnezeu, disperarea mântuirii sale, rezistența adevărului și respingerea credinței creștine ortodoxe, invidia vecinilor care primesc de la beneficiile spirituale ale lui Dumnezeu, neglijarea pocăinței până la sfârșitul acestei vieți. În acest fel, păcatul blasfemiei împotriva Duhului Sfânt mai cuprinde şi o imensă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, disperare, opoziția față de adevărul clar, invidie de desăvârșirea spirituală a altora, închistare în răutate, depunerea pocăinței la moarte, în măsura în care, cea mai mare diferență este de a păcătui în mod deliberat, în funcție de locația păcatului și de păcatul în funcție de infatuare și infirmitate, atunci când dispunem de o favoare pentru Dumnezeu! Acestea nu sunt acte blasfemice, nu cuvinte blasfemiatoare împotriva Duhului Sfânt, ci starea interioară, stabilă a păcătosului, când acesta devine incapabil de pocăință, deoarece excelează prin mândrie spirituală, când o persoană crede că poate fi salvată fără Dumnezeu, fără ajutorul harului, fără rugăciunile Bisericii, prin forțele naturii umane și prin meritele personale. Prin referire la «Păcatul de neiertat» şi la posibilitatea iertării păcatelor muritorilor, se poate recurge la un fel de naraţiune despre disperare, despre lipsă de speranță. De aceea, se pare că pentru un om, dacă viața este lipsită de sens, crede că nu există iertare pentru el, că toate căile pentru el sunt închise, iar, în acest caz, disperarea se transformă într-o ură pentru Dumnezeu ca fiind vinovat al răului. O persoană în această stare nu poate și nu vrea să se roage sau să se pocăiască, inima sa este pietrificată, iar, în final, cel mai înalt grad de disperare este sinuciderea. În loc de concluzie, să amintim faptul că speranța falsă pentru iertarea Lui Dumnezeu se naşte, atunci când o persoană crede că Dumnezeu este ca o dragoste nemărginită de a ierta oamenilor toate păcatele și viciile, indiferent de voința lor, întotdeauna din mila Lui, care este fără pocăință în favoarea păcătoșilor și capabilă să stabilească viața lor. Ca să încheiem analiza despre «Păcatul de neiertat» şi posibilitatea iertării păcatelor muritorilor, să menţionăm şi motivul prin care imposibilitatea iertării păcătoşilor este şi în ei înșiși, nu numai în Voia lui Dumnezeu, adică, ea constă în lipsa de pocăință a păcătoșilor, iar, păcatul trebuie să fie iertat numai prin harul Duhului Sfânt, când blasfemia este risipită de acest har! Dar, trebuie să se înţeleagă faptul că după săvârşirea multor păcate, dacă vor aduce pocăință sinceră și își şterg păcatele, cu siguranţă păcătoşii vor fi iertați de către Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
