Educaţia…şi Lecţia de viaţă – Despre efectele devastatoare ale singurătăţii în vremea tulbure a pandemiei!

1678

Un studiu recent, care a fost prezentat la cea de-a 125-a Convenţie anuală a «American Psychological Association» (APA), explică faptul că singurătatea şi izolarea socială sau «distanţarea socială», cum este sofisticat denumită de către diriguitorii parodiei pandemice din această vreme, pot fi mai dăunătoare sănătăţii publice decât obezitatea, cu efecte devastatoare asupra pierderii identităţii de sine, mai ales că impactul negativ al acestora pare să fie din ce în ce mai mare şi în multe privinţe se accentuează galopant şi intempestiv de la o zi la alta! De altfel, a fi conectat din punct de vedere social cu alte persoane reprezintă o nevoie umană fundamentală de comunicare şi de interrelaţionare, de socializare, având o importanţă deosebită pentru bunăstarea personală, dar, mai ales pentru supravieţuirea omului în condiţii de frisonare în faţa pericolului pandemic! Pentru a se ilustra influenţa singurătăţii asupra riscului de deces prematur, se poate demonstra cu argumente solide că în condiţiile în care oamenii de ştiinţă din domeniul psihologiei clinice au explicat că magnitudinea acestui risc o depăşeşte pe cea a majorităţii principalilor indicatori de sănătate, mai ales că în condiţiile îmbătrânirii populaţiei se aşteaptă ca impactul asupra sănătăţii publice să devină de necontrolat, în realitate, se amplifică starea de anxietate a indivizilor izolaţi, motiv pentru care multe state ale lumii sugerează faptul că sub presiunea pandemiei globale, ne confruntăm, de fapt, cu o «pandemie» de singurătate!

„Singurătatea nu e o victorie înaintea celorlalți, ci e de fapt un naufragiu personal”! (Octavian Paler)
În esenţă, singurătatea este resimţită în mod diferit de fiecare om, în felul său, deoarece, pentru unii, ea se prezintă ca o absenţă, ca o lipsă „a ceva” sau „a cuiva”, iar, pentru alţii, dimpotrivă, semnifică un mod de existenţă firesc, fără prea multe „complicaţii” în convieţuirea socială! De aceea, sentimentul singurătăţii trebuie înţeles numai raportându-l de cele mai multe ori la dimensiunea lăuntrică, interioară şi subiectivă, individuală şi personală a existenţei omului în condiţii de normalitate, fireşte! De fapt, sunt multe situaţii în care oamenii se pot simţi singuri, cum ar fi, de exemplu, un copil abandonat de părinţi şi care se poate simţi „dat la o parte”, izolat de mediul social de viaţă! La fel, poate fi un adolescent „neînţeles” de cei din jurul său, când se poate simţi însingurat, neglijat sau uitat, motiv pentru care unii adolescenţi ajung la suicid! Să mai observăm că o persoană matură se poate simţi pustiită de singurătate, atunci când îşi pierde partenerul de viaţă sau cel mai bun prieten, căzând într-o stare de disperare! Te poţi simţi singur, nu numai în clipele în care nu ai cu cine să-ţi împărtăşeşti durerile şi necazurile, dar şi atunci când nu ai cu cine savura bucuriile şi realizările proprii, pe care să le împărtăşeşti unui om care te înţelege! De asemenea, te poate copleşi singurătatea în faţa unui eveniment neprevăzut sau poate în clipa în care îţi dai seama că un vis de-al tău s-a năruit şi nu se va mai împlini vreodată, aşa cum ţi-ai dorit! Mai crudă şi mai apăsătoare este frica de moarte, resimţită dramatic în vremea pandemiei, ca o ultimă expresie a neputinţei de a interacţiona cu cei care rămân în urmă şi nu pot fi uitaţi! Deseori, auzim spunându-se despre cineva: …„l-a omorât singurătatea”, de aceea, aproape că nu putem să nu ne întrebăm cu îngrijorare şi cu nedumerire: „oare, cum este posibil să moară cineva de singurătate, când sunt atâtea suflete în jur?!”. Dar, să fim bine înţeleşi, acest lucru este foarte posibil, deoarece oamenii pot deveni singuri, pentru că nu prea au timp (sau nu şi-l rezervă) să comunice cu cei din jurul lor în condiţiile de izolare şi de distanţare socială! În altă ordine de idei, oamenii se pot trezi singuri pentru că aşteptările pe care le au faţă de ceilalţi, apropiaţi şi doriţi, ating un nivel din ce în ce mai scăzut! E vorba şi despre cei predominant suspicioşi, neîncrezători şi temători că s-ar putea înşela în privinţa caracterului potenţialilor parteneri de comunicare, cu precizarea că unii se tem chiar să nu rămână dezamăgiţi! Poate cele mai bătute de soartă sunt persoanele condamnate la singurătate pentru că sunt timide sau pentru că suferă de fobie socială, acestea acuzând, până la urmă, diferite dezechilibre psihice! Să fim bine înţeleşi, nu există un remediu universal pentru „boala” singurătăţii, deoarece, unii oameni trăiesc, simt şi respiră fără aşa-zisa mască, dar, de fapt, o «botniţă», crezând că sunt adăpostiţi în spatele monitorului unui computer şi digerând ştirile «fake news» difuzate cu premeditare de către cei care profită de pe urma efectelor pandemice! De multe ori, contează numai şi numai dorinţa fiecăruia în parte de a nu se lăsa pradă izolării şi neputinţei de a schimba ceva la un moment dat, în existenţa sa de zi cu zi, de a fi altfel decât a fost! Pot fi văzuţi pe o uliţă a vreunui sat depopulat şi nişte bătrânei care stau şi privesc din spatele porţii zeci de minute în şir, în fiecare zi, aşteptându-L pe Dumnezeu! Ei preferă să nu meargă şi să deranjeze pe cineva din vecini sau dintre rude, ci, pur şi simplu, doresc să stea liniştiţi şi să privească în jur, mai ales că din când în când, ei zâmbesc şi dau bineţe, chiar se întâmplă să întreţină un scurt dialog, dacă trecătorului îi face plăcere să zăbovească puţin din drumul său prăfuit. De fapt, astfel de oameni dovedesc o anume înţelepciune de a socializa cu ceilalţi într-un mod simplu şi reconfortant, de a privi în jur şi chiar de a zâmbi cuiva ca un început promiţător pentru cel care se simte singur! O serie de studii de specialitate din domeniul psihologiei clinice demonstrează că singurătatea afectează unul din trei adulţi și poate să afecteze buna funcționare a creierului omului şi a sistemului său imunitar, mai ales că uneori, aşa cum am mai spus, poate duce la depresie și chiar la sinucidere.

„Unde încetează singurătatea, acolo începe piaţa”! (Friedrich Wilhelm Nietzsche)
În ultimă instanţă, problema singurătății este atât de mare încât în vremea pandemiei poate să crească riscul de moarte prematură la fel de mult ca fumatul, și chiar mai mult decât obezitatea. Problema singurătăţii este o ,,boală delicată” şi nu se referă neapărat la numărul de oameni cu care vorbești sau câtă lume cunoști, ci, la modul cum socializezi şi împărtăşeşti anumite idei! Poți să te simți singur într-o mare de oameni, iar cineastul Robin Williams a explicat cel mai bine acest lucru în pelicula de mare prestigiu, sugestiv intitulată: «World’s Greatest Dad», mai ales atunci când el însuşi o spune: „Obișnuiam să cred că cel mai rău lucru în viață este să rămâi într-un final singur. Dar, nu este! Cel mai rău lucru în viață este să ajungi să fii cu oameni care te fac să te simți singur-singurel”, precizează atât de sugestiv marele cineast! Indiscutabil, o definiție clinică a singurătății spune că aceasta se referă la discrepanța dintre numărul și calitatea relațiilor pe care le dorește o persoană, faţă de cele pe care le are în realitate. Când te simți singur, începi să te comporți diferit, pentru că ai mai puțin control asupra propriei persoane, mai exact, șansele de a comunica ceva unei persoane apropiate scad simţitor, atunci când ai senzația că nimănui nu-i pasă de tine! Mai mult, singurătatea este contagioasă şi molipsitoare, empatică şi deconcertantă, mai ales că o serie de studii ne arată că oamenii veseli care ies cu oameni singuratici, au tendința de a deveni și ei înşişi mai retrași, mai tăcuţi, mai rezervaţi şi chiar mai suspicioşi! Astfel, cercul singurătății se mărește, mai ales că există o anumită genă a singurătății, care poate fi transmisă mai departe, fără să ne dăm seama prea bine! Dacă ai în structura ta psihică sentimentul singurătăţii, nu înseamnă neapărat că vei ajunge să fii singur, dar deranjul resimțit în urma unor relaţii sociale minime sau de slabă calitate este mai mare decât în cazul altor oameni despre care ai puţine cunoştinţe. Pentru fiecare clipă apăsătoare, singurătatea are efecte devastatoare asupra sănătății psihice, aducând după sine depresie, anxietate și, în cazurile cele mai rele, gânduri cu privire la o tragică sinucidere. Dacă te simți singur, primul pas este să încerci să înțelegi că totul pornește de la percepția ta asupra lumii din jurul tău, iar, odată ce realizezi că oamenii nu pot ieși cu tine, pentru că aveau altceva în plan, nu pentru că e ceva greșit la tine, o să te simți ceva mai bine, chiar dacă uneori nu poți ajunge la această concluzie pe cont propriu! În era tehnologiilor de vârf şi a «inteligenţei artificiale», cu atâţia «prieteni» virtuali, specialiştii spun, totuşi, că suntem mai singuri ca niciodată şi că singurătatea este o «boală» des întâlnită în societatea frisonată de frica pandemiei cu «parfum» de parodie! Poate că, ajungând să nu-ți asumi biografia înseamnă să mori ca un necunoscut, pentru că moartea ar ţine de fatalitatea singurătăţii, dar, în felul acesta, se poate să ratăm privilegiului singurătăţii ca o deschidere spre tainele dure ale meta-socialului, acolo unde ar trebui să se împlinească, netulburat, orice destin! De foarte multe ori, nu numai persoanele vârstnice suferă de singurătate, dar şi tinerii, într-o eră în care oamenii au mii de prieteni virtuali, dar descoperă că relaţiile create pe reţelele sociale au prea puţină valoare în realitate! De multe ori, ni se pare incredibil impactul pe care îl are singurătatea asupra celor din comunitatea în care trăim, iar, deşi trăim într-o lume în care avem senzația că suntem conectați la nivel global, suntem, de fapt, extrem de singuri! Ajungem chiar să ne povestim despre ceea ce facem, despre ceea ce ne cumpărăm sau unde mergem să ne distrăm, dar, mai puțin despre ceea ce simțim în forul lăuntric al fiinţei noastre! De aceea, un psihoterapeut, va trebui să încurajeze foarte mult oamenii să vorbească despre ceea ce simt cu deosebire, în care oamenii au curajul și au spațiul în care să spună gânduri nedestăinuite! În mod obişnuit, la modul uneori banal, când ne întâlnim cu cineva și îl întrebăm ce face, primul lucru pe care simte nevoia să îl spună este, ce a făcut efectiv, cu ce s-a mai ocupat, și nu ceea ce a simțit că trebuie să facă, ceea ce a resimţit în universul său lăuntric! Aceasta, pentru că nu avem spațiu, nu suntem acceptați, oamenii nu sunt interesați de ceea ce simțim noi, ci, de ceea ce facem și ce am mai obținut prin eforturile noastre! De aceea, devine extrem de trist faptul că ajungem să ne însingurăm, pentru că, până la urmă, noi urmărim conexiunea emoțională și mai puțin alăturarea socială, iar, dacă nu descoperim această conexiune, deodată, parcă ne însingurăm!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
Master în Psihologie clinică!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here