În pofida aspectelor controversate legate de data morţii poetului, astăzi, pentru memoria vie a urmaşilor şi a urmaşilor urmaşilor, se împlinesc 134 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu, Românul Absolut al neamului românesc şi geniul incontestabil al poporului român. Poate că ar fi bine să începem această evocare cu prima investigație jurnalistică asupra evenimentelor petrecute în ziua de 28 iunie 1883, când Mihai Eminescu a fost internat cu forța în ospiciul dr. Șuțu, primul și cel mai important pas al crimei care avea să-și producă efectul final, chiar la cumpăna lunii iunie 1889. Pentru mulţi dintre noi pare un lucru destul de ciudat şi cu multe semne de întrebare, un context cu multiple răspunsuri, dacă ne referim la faptul că Eminescu reprezintă nu doar poetul genial, dar, şi unul dintre cei mai mari gazetari români, activitatea sa desfăşurându-se, până la internarea sa forțată din acea zi fatidică, în special în domeniul presei! Sunt cunoscute şi arhicunoscute sutele şi miile de pagini scrise de Eminescu în ziarele vremii, o mulţime de articole care detaliază cu un simţ analitic de neegalat principiile care guvernează activitatea de presă, Eminescu fiind un veritabil punct de referinţă şi un precursor al deontologiei gazetărești, concept care definește și astăzi acest domeniu ce rămâne important în pofida exploziei informaţionale pe canalele digitalizării vieţii noastre. Din păcate, putem constata că pentru cei mai mulți, lectura articolelor lui Eminescu nu reprezintă nici măcar o curiozitate intelectuală, dacă ne referim, cel puţin la ultimul articol publicat de către Mihai Eminescu în «Timpul», chiar în ziua de 28 iunie 1883, căruia i s-a dat ulterior titlul semnificativ şi demn de luat în seamă: «Pentru libertatea presei şi a jurnalistului», unii contemporani menţionând faptul că imediat după scrierea acestui articol Eminescu a fost arestat şi în cele din urmă internat cu forța, cu toate că era cunoscut ca fiind cel mai mare poet român, pentru orice ziarist însemnând o adevărată «lecţie» publicistică lectura articolelor poetului şi asumarea textelor eminesciene.
,,Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră”!
Întâmplarea legată de ziua de 28 iunie 1883 i-a preocupat, desigur, pe istoricii literari, dar structurarea pe care o impune specificul acestui tip de abordare, nu avea cum să ducă la dezvăluirea informaţiilor legate de acest caz, mai ales că istoria literară are rolul de a pune la dispoziția cititorului avizat, dar şi a publicului larg, o serie de documente păstrate peste timp, având în vedere faptul că interpretarea pe care și-o poate permite istoricul literar diferă considerabil de aceea care rezultă dintr-o anchetă, fie ea și jurnalistică de investigaţie din zilele noastre. Vorbim, astfel, despre mărturii cu caracter istoric şi despre o serie de informaţii care se interpretează, nu doar se consemnează ca atare! Devin relevante, pentru ziua de azi, referirile istoricului literar Nicolae Georgescu, care spunea că: «restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariștilor» și, în mod firesc, acest subiect rămâne de actualitate și azi, din moment ce aproape toată problematica sa păstrează încă o serie întreagă de lucruri nelămurite şi de întâmplări neelucidate. În vremea activităţii publicistice a lui Eminescu, documentele erau, în general, binecunoscute, fiind legate de: corespondență, jurnale, însemnări, dar, supunându-le acum atenţiei, multe dintre ele păreau să scoată la iveală lucruri noi, rezultate din contradicțiile dintre punctele de vedere oficiale sau mai puţin oficiale care fac obiectul «Cazului Eminescu», având convingerea că va veni și ziua aceea mult aşteptată în care moartea ciudată a lui Eminescu nu-i va lăsa indiferenți pe compatrioții marelui poet naţional și gazetar de excepţie! Să reţinem faptul că la 28 iunie 1883, când a fost internat cu forța la ospiciu, Eminescu avea doar 33 de ani și reușise să scrie aproape tot ceea ce este cunoscut din arhive ca fiind Opera sa. Dacă nu ar fi devenit victima acestui atentat, poate că Eminescu ar mai fi trăit 30-40 de ani, fiindcă starea sa de sănătate, puterea sa incredibilă de muncă, lipsa antecedentelor în ceea ce privește bolile care grăbesc sfârșitul unui om, demonstrau cu prisosinţă că viața lui nu avea semnele unui sfârșit la aproape patru decenii de viaţă, iar, faptul că după atentatul din 1883, în ciuda unui tratament extrem de dur şi uneori contraindicat, Eminescu a mai trăit încă șase ani, ceea ce dovedeşte o rezistență ieșită din comun a organismului său. Dacă în doar 10 ani de maturitate creatoare ne-a lăsat inestimabila sa moștenire, aceea care-l face în mod semnificativ «omul deplin al culturii românești», cum îl numea Constantin Noica, putem conştientiza pe bună dreptate marea pierdere pe care a suferit-o întrega noastră spiritualitate prin curmarea bruscă a vieţii lui Mihai Eminescu. Dacă ar fi fost bolnav sau dacă ar fi fost victima vreunui eveniment accidental de circumstanţă, aveam toate motivele să ne aplecăm cu atenţie asupra circumstanţelor vieţii sale complexe şi mai ales asupra morţii sale controversate. Știut fiind faptul că Eminescu a fost eliminat mişeleşte din viața publică în urma unui complot criminal, organizat de români trădători, ba chiar de unii «prieteni» de-ai săi, nu putem să refuzăm căutarea unui răspuns adecvat până ce nu vom face totul pentru a afla adevărul acelei triste zile de 28 iunie 1883, care a însemnat începutul sfârşitului Poetului Mihai Eminescu. În opinia unor cercetători, se pare că Eminescu a fost sacrificat pentru că activitatea sa de gazetar strica jocurile politice ale unor «clanuri» care conduceau atunci, ca şi acum, țara noastră, care se numea tot România. Atitudinea şi poziția sa din cadrul Societății «Carpații», mai ales articolele publicate în Ziarul «Timpul», constituie elemente care demonstrează fără nici un dubiu că Eminescu milita pentru România Mare sau Dacia, cum îi plăcea lui să spună! Prigonitorii şi asasinii lui au fost martorii acestui eveniment crucial, prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, dar, el însă a trebuit să fie «mucenicul» jertfit prin harul divin!
,,Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”!
Moartea sa martirică este cauzată și de lupta lui pentru reîntoarcerea Transilvaniei în trupul României Mari. Mihai Eminescu a fost umilit, în special între 1883-1889, când a fost internat ilegal în ospicii, la Institutul «Caritatea» al doctorului Șuțu, la Ober-Döbling la Viena, la Mânăstirea Neamțului (în 1883, 1883-1884, 1887, 1889). Prin internările forţate, prin interdicțiile impuse, tratat cu injecții cu mercur, deci, cu totul ilegal și eronat, în cele din urmă, Eminescu a fost ucis prin lovire în țeasta capului, cu o cruzime cumplită de către un scelerat din ospiciul doctorului Şuţu. Totodată, autopsia doctorului Suțu arată clar că Eminescu nu a fost bolnav nici de sifilis și nici de paralizie generală! Doctorul Tălășescu este cel care a primit spre autopsiere un sfert din creierul lui Eminescu, fiindcă restul creierului se descompusese, și chiar și pentru a face ca totul să fie un semn tragic al destinului, această pătrime de creier s-a pierdut cu borcan cu tot. Ca un veritabil sfânt al neamului românesc, Eminescu merită cu prisosinţă un loc de mare cinste în panteonul celor care au luptat în decursul vremii pentru realizarea unităţii românilor! Trădători ai neamului românesc au fost întotdeauna, şi din ţară şi din afara ţării, oameni de nimic şi fără nume, care, pentru un pumn de arginți se înrolează în orice tabără, fără a-și pune prea multe întrebări şi fără a avea mustrări de conştiinţă! În calitate de redactor șef al ziarului «Timpul», Mihai Eminescu a făcut propunerea ca studenților transilvăneni de naționalitate română, care învaţă la şcolile din Ardeal, să li se încredințeze pe timpul vacanțelor misiunea de a lucra pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari! Oricât de îngăduitori am fi cu noi înşine, poate chiar delăsători, numai ignoranța ne poate scuza față de nepăsarea de a pune lucrurile în contextul adevărului istoric, cel puţin în ceea ce privește imaginea celui mare poet și ziarist român. Să o spunem cu mare curaj că la 28 iunie 1883, când a fost declanșată operațiunea de scoatere din viața publică a lui Eminescu de către «prietenii» săi, totul s-a desfăşurat la ordinele primite de la serviciile secrete străine. Aşadar, Eminescu nu este numai un precursor strălucit al românismului, ci și un martir care poate justifica ideea de sacrificiu în favoarea adevărului, şi chiar dacă totul s-a întâmplat: «Pentru că panta este alunecoasă și nu are piedică până-n prăpastie», aşa cum scria Eminescu în ultimul său articol, publicat chiar în ziua internării sale în ospiciu, riscul de a spune adevărul adevărat şi incomod pentru unii, trebuie să fie asumat ca o responsabilitate a meseriei de ziarist, poate şi ca o «lecţie de viaţă» pe care ne-o predă mereu Eminescu, poetul nepereche şi publicistul de mare valoare şi de un mare curaj patriotic, a cărui comemorare o facem astăzi!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
