Mişcările sociale reprezintă, indiscutabil, un aspect semnificativ al stării generale de nemulţumire care a cuprins de nenumărate ori societatea românească, în straturile sale de jos, dar cu toate acestea, vorbim uneori doar de un caracter spontan şi neorganizat al acestor mişcări, care îmbracă numai un caracter local.
“Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal”
Totuşi, atunci când avem de-a face cu mişcări având un substrat politic, precum au fost cele organizate de către pământeni împotriva dominaţiei turco-fanariote, se manifestă o deosebită consecvenţă şi o tenacitate politică pentru împlinirea idealurilor naţionale. Treptat, sub impulsul unor mari evenimente istorice izvorâte din conflictele de interese ale grupurilor economice şi social-politice din societatea românească, izbucnesc manifestări de violenţă spontană care se înscriu într-o fază nouă a frmântărilor şi a revoltelor sociale din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Tendinţa spre autonomie şi autodeterminare a naţionalităţilor înglobate în marile imperii din arealul european, ca şi aspiraţia către o viaţă statală proprie sunt doar câteva dintre aspectele noi pe care le regăsim într-o perioadă istorică pe care specialiştii au numit-o “secolul naţionalităţilor”. Mişcarea revoluţionară de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, marchează începutul modernităţii în istoria zbuciumată a poporului român, din perspectiva ideii potrivit căreia “revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc; ea fu o revoluţie democratică” (N.Bălcescu, “Scrieri alese”, Edit. Minerva, Buc. 1973, pag.114), tocmai pentru că ni se prezintă ca fiind întâiul ecou est-european al ideologiei revoluţiei franceze de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, cea care prin forţa ei pozitivă era “deopotrivă de bine venită pentru toate clasele sociale şi pentru toate popoarele”(C.Rădulescu-Motru, “Psihologia poporului român”, Edit. Albatros, Buc. 1999, pag.330). De altfel, începutul secolului al XIX-lea s-a caracterizat printr-o revigorare deosebită a luptei pentru libertate socială, restructurări interne şi o puternică afirmare a sentimentului național. Penetrantele şi incitantele idei ale revoluţiei franceze, care promovau dreptatea şi egalitatea socială, dar, mai ales dreptul la autodeterminare al popoarelor subjugate au cuprins întregul continent european, mai ales că imperiile absolutiste, zdruncinate de spiritul napoleonian, păreau a fi în disoluţie, chiar dacă prin dispariţia lui Napoleon Bonaparte a continuat politica menţinerii vechilor structuri autarhice.
Una dintre “acele mişcări energice care arăt juneţea popoarelor şi dorinţa lor de propăşire”
Totuşi în Peninsula Balcanică, dorinţa de libertate, unitate şi afirmare naţională devenea tot mai acerbă, mai evidentă, iar Revoluţia de la 1821 a avut în planul său de revendicări tocmai aceste obiective. Bazat pe o cultură agonisită cu multă trudă, pe spiritul său practic, Tudor Vladimirescu era înzestrat cu o bună și sănătoasă judecată a unui om ambiţios, fiind totodată șiret, îndrăzneț în faptele și în expresiile sale, un spirit întreprinzător, cum am spune noi azi. Era cunoscut şi respectat printre panduri, cu o evidentă influenţă asupra lor. În anturajul său, vorbea cu căldură despre starea nenorocită a locuitorilor din Oltenia, care fuseseră mai mult decât jefuiți de ispravnici și de tot felul de funcționari administrativi, aşa cum se mai întâlnesc şi astăzi. În acest fel, devenea evident că numai o răscoală generală a poporului împotriva asupritorilor săi poate da rezultatul dorit. Cu un gen de diplomaţie «dobândită», Domnul Tudor asigură în permanenţă paşalele turceşti de la Dunăre şi Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza «cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod», tocmai pentru a pune pe primul plan revendicările sociale. În momentul în care jugul otoman devenea tot mai greu de suportat, dar marele imperiu se dovedea tot mai vulnerabil, când nemulţumirile datorate fiscalităţii regimului fanariot, reprezentat prin dregătorii greco-levantini, se accentuau tot mai mult, izbucneşte această mişcare populară care deschide epoca revoluţiei burghezo-democratice şi care în istoriografia românească este considerată prologul revoluţiei paşoptiste, una dintre “acele mişcări energice care arăt juneţea popoarelor şi dorinţa lor de propăşire”, cum arată Nicolae Bălcescu.
“A devenit, astfel, punctul de plecare al unei regenerări etnice, fără alte repercusiuni sociale”
În programul politic al mişcării, formulat în Proclamaţia de la Padeş, ca şi în proclamaţiile de la Bucureşti, se subliniază ideea unirii între cei de un neam şi o lege. Se aminteşte, de multe ori, că pentru aprecierea diferitelor etape ale acestei mişcări revoluţionare şi pentru caracterizarea forţelor participante la desfăşurarea evenimentelor, trebuie să se ţină seama, înainte de toate, de situaţia economică şi socială a provinciilor de la sud şi de la est de Carpaţi, de asuprirea naţională din cele trei provincii istorice, ca să nu mai amintim şi de amestecul direct al Turciei în problemele interne ale Principatelor. Printre cauzele înfrângerii mişcării revoluţionare a pandurilor conduşi de Tudor Vladimirescu, de cele mai multe ori sunt amintite acelea care privesc lipsa de coeziune a forţelor sociale participante la revoluţie, caracterul amorf şi eterogen al acestor forţe, apariţia unor contradicţii care s-au amplificat în sânul mişcării, ca şi lipsa unei ideologii revoluţionare care să elimine starea de confuzie şi ambiguităţile de fond din mesajul adresat participanţilor şi reprezentanţilor marilor puteri. În opinia lui Eugen Lovinescu, se acreditează ideea interesantă şi demnă de luat în seamă, că odată cu pătrunderea elementelor boiereşti în cadrul mişcării, aceasta îşi pierde caracterul social, dobândind, în schimb, un pronunţat caracter naţional, pentru că “ea a început prin a fi lupta izolată şi fără ideologie a unor asupriţi împotriva asupritorilor. Abia mai târziu, captând-o, boierimea a îndreptat-o în contra grecilor; transformată dintr-o revoluţie socială într-o revoluţie naţională, a devenit, astfel, punctul de plecare al unei regenerări etnice, fără alte repercusiuni sociale” (Eugen Lovinescu, “Istoria civilizaţiei române moderne”, Edit.ştiinţifică, Buc. 1972, p.92). Merită să insistăm asupra acestei sublinieri, tocmai pentru a întări motivele şi de a preciza că ideea de naţionalitate constituie temeiul mişcărilor revoluţionare din secolul al XIX-lea şi scânteia care a reaprins mereu flacăra speranţei a milioane de români! Este un fapt incontestabil, că în prima parte a desfăşurării sale, mişcarea revoluţionară a pandurilor a avut un pronunţat caracter social, fiind, în esenţă, cum spune Lucreţiu Pătrăşcanu, mai mult decât “o mişcare naţional-revoluţionară”, pornită şi desfăşurată în Valahia Mică (Oltenia), izbucnită ca o expresie a nemulţumirilor sociale, dar continuată în capitala Ţării Româneşti, mai mult ca o revoltă împotriva asupririi naţionale. Ecoul căpătat şi internaţionalizarea mişcării au contribuit decisiv la înăbuşirea ei, prin asasinarea lui Tudor de către eterişti!
“Unindu-mă cu toţi cei înfrăţiţi la bunele cugetăr, ce întru toţi să vor chibzui”
Ţărănimea a constituit forţa principală a revoluţiei, cea care a contribuit decisiv la obţinerea victoriilor împotriva forţelor represive şi la câştigarea unui puternic sprijin popular, pe fondul unui capital de simpatie al conducătorului pandurilor. Entuziasmul ţărănimii a scăzut, însă, treptat, dar nu pentru faptul că în programul mişcării s-au făcut mai mult simţite revendicările cu caracter naţional, ci, pentru motivul că revoluţia nu a susţinut prin măsuri concrete îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor săraci. Există unele păreri potrivit cărora Tudor Vladimirescu, având nevoie de sprijinul boierilor «făgăduiți», dar fiind circumspect la reacțiile imperiilor din jur, nu a abordat cu pregnanţă problema reformei agricole radicale, care ar fi condus la împroprietărirea țăranilor. În schimb, se întărea dreptul clăcașilor pentru folosirea pământului de care fuseseră deposedați în timpul domniei lui Vodă Caragea. În acest sens, Proclamația din 23/4 martie făcea cunoscută “zdrobirea și încetarea vericăruia jăf și nedreptate ce ați cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce […] v-au supt sângele” și anunța o “mare ușurință” în ceea ce priveau “toate celelalte dări și orânduieli”, măsuri care trebuiau să aducă la “scăparea robiei întru care v-ați aflat până acum”.[7] În lupta pe care urma să o poarte, el avea nevoie de sprijinul boierimii, singura forță politică şi socială recunoscută de către Imperiul Otoman și de către celelalte puteri, capabilă să-i susțină demersurile diplomatice. Încă de la începuturile revoluției, Domnul Tudor a proclamat împărțirea “averilor rău agonisite” şi să nu uităm faptul că el a făcut de la bun început o deosebire tranşantă între boierii pământeni și boierii care susțineau şi erau beneficiarii direcţi ai regimului fanariot. În mare parte, mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu se dovedeşte importantă prin ceea ce a însemnat lupta organizată a maselor asuprite, ca şi prin rolul unei personalităţi politice strălucite, care “a îmbrăcat cămaşa morţii” şi a întregit şirul martirilor neamului românesc. Pentru a întări această idee, merită să amintim cuvintele pe care Tudor le-a rostit la 23 martie, 1821, la sosirea sa în Bucureşti: “Unindu-mă cu toţi cei înfrăţiţi la bunele cugetăr, ce întru toţi să vor chibzui spre binele, folosul, nebântuirea pacinicii şi liniştitei petreceri a patriii, voi fi silitor şi săvârşitor din parte-mi spre orice bună pornire, cum şi în vremi de trebuinţă voi fi gata a mă război, prin armele ostaşilor ce otcârmuiesc, împotriva vrăşmaşului ce se va arăta împotrivitor dreptăţilor ţării, unindu-mă şi la aceasta cu glasul şi voinţa celor înfrăţiţi la această sfântă legătură”, poate şi pentru a evidenţia faptul că naţionalitatea chezăşuia şi întărea de veacuri şi pentru multe veacuri înainte, ca o “sfântă legătură”, conştiinţa unităţii neamului românesc. Revoluţia de la 1821 deschide calea afirmării conştiinţei naţionale în jurul daco-românismului şi al arcului carpatic, dar în acelaşi timp marchează şi începutul procesului de modernizare şi de europenizare a societăţii româneşti.
Profesor, Vasile GOGONEA
