La împlinirea celor 123 de ani de la trecerea în eternitate a “Luceafărului” poeziei româneşti, dacă am face o succintă referire la opera social-politică a lui Mihai Eminescu, am putea constata, fără teama de a greşi, că plenitudinea geniului său creator se confirmă şi se afirmă incontestabil în privinţa lecţiilor de patriotism autentic, el fiind cel care pune bazele naţionalismului românesc modern şi ale conştiinţei noastre naţionale!
Abordarea unei astfel de teme suscită interes şi chiar comentarii de tot felul, dar, cum înalta societate culturală a fost schilodită în ultimii ani şi când valoarea autentică este înlocuită cu demografia oportuniştilor şi moştenitorii lor de neam şi de ideologie, în mintea unor veleitari a mai rămas distrugerea legăturilor poporului român cu valorile sale culturale.
Este naţionalist acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său!
Naţiunea reprezintă stadiul superior al termenului de popor, poate chiar chintesenţa poporului, sumus-ul valoric recunoscut şi acceptat pe plan internaţional şi în context european. Este considerat naţionalist acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani, care îşi respectă naţiunea căreia îi aparţine, cetăţeanul care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte. Nu încape îndoială că în vremea noastră, sensul cuvântului “naţionalist” are, după unii, predominant, o conotaţie peiorativă, îngustă, fiind considerat un ins care “nu gândeşte larg”, un tip depăşit şi anacronic, ba, mai mult, chiar în cadrul restrâns al naţiunii sale, fiind etichetat ca un om “unilateral” şi fără orizont larg, motiv pentru care, după aceştia, nu este bine privit într-o societate multinaţională. Aceasta se întâmplă, pentru că există şi forme negative ale naţionalismului declarat, de genul naţionalismului şovin, extremist sau ultranaţionalist. Chiar sub aspect psihologic, putem spune că naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam, la o patrie şi la un popor. Credem că în acest fel, este normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa, dar, de aici şi până la tenta de a asocia agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt, pare o cale mai confuză! Nu mai surprinde pe nimeni faptul că sunt unii politicieni care s-au grăbit să imprime definiţiei un aspect tendenţios, prin aceea că naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam şi a propriului popor. Ca şi cum ai putea să-ţi iubeşti fără nici o măsură şi exagerat propriul popor! Teoreticieni ai globalizării şi ai mondializării conştiinţelor oamenilor, ar vrea, pesemne, să-ţi iubeşti neamul mai… pe ocolite, mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri străine. O astfel de idee se dovedeşte destul de aberantă, încât nu mai trebuie s-o comentăm în articolul de faţă, pentru că ea se anulează pe sine. Oare, nu pentru neamul românesc, german sau italian au murit milioane de români, germani ori italieni? Pe ce alt sentiment e clădită întreaga istorie a lumii? Nu poţi să-ţi iubeşti neamul decât în sensul dăruirii care poate fi privită şi ca un exces…excepţional! Cine este sincer cu sine însuşi, cred că trebuie să recunoască deschis acest lucru!
Într-un regim în care “religia sufletului” omului este banul!
O serie de politicieni demagogi clamează cu ostentaţie, chiar dacă au priceput că nu pot controla această zonă, că iubirea de neam nu poate fi măsurată cu metrul sau cu centimetrul, nu poate fi reglată ori cumpărată la tarabă. Numai într-un regim în care valorile sunt răsturnate anapoda iar “religia sufletului” omului este banul, se poate ca un asemenea sentiment să fie etichetat sub stigmatul culpabilităţii, mai ales datorită faptului că naţionalismul intră în conflict deschis cu tezele consacrate în ultima sută de ani, care şi-au dovedit falimentul şi au blocat dezvoltarea firească a ţării noastre. Prin urmare, atunci când un popor este împins către disoluţie prin stigmatul urii, îi sunt denigrate şi distruse mai întâi înalta societate şi odată cu ea cultura spirituală! Iar acest proces macabru se înfăptuieşte prin marginalizarea şi denigrarea valorilor, pe de o parte, prin sprijinirea financiară a semidocţilor şi a obedienţilor culturali, pe de altă parte. Ca o mică paranteză, să amintim despre gruparea culturnică reprezentată de Patapievici şi de acoliţii săi “progresişti” de la Institutul Cultural Român, o clică de nevolnici care nu doreşte ca naţiunea română să fie o fiinţă vie, colectivă, cu mers înainte pe albia istoriei. Pentru Patapievici, românii “au substanţa tarată” şi nu sunt în stare de progres, decât, probabil, conduşi de o demografie conducătoare substituentă şi importată din cancelarii străine. Desigur, putem vorbi de o “tagmă a jefuitorilor” de conştiinţe venită din trecut, care nu-şi doreşte curentul de ascensiune al fiilor din clasele populare ca prin universităţi să optimizeze clasa conducătoare, ci îi sprijină numai pe aceia care îi sunt loiali prin mediocritate, obedienţă şi supunere ideologică. Poate nici nu se doreşte ca poporul român să urce prin conştiinţă şi misiune la rangul de naţiune modernă, astfel încât să fie prezenţă productivă în substanţa realităţii superioare cu numele de omenire. Deci, în consecinţă, nu se vrea a fi România lui Eminescu, mai grav, ni se interzice acest drept la identitate!
Eminescu este suveran în promovarea naţionalismului românesc modern!
Poate că în raport cu Mihai Eminescu este neinspirat şi chiar contraindicat să analizezi, deci să iei în consideraţie, elucubraţiile nebunilor cu pretenţii de intelectuali rafinaţi şi judecăţile nemăsurate ale mediocrilor. Mihai Eminescu este intacabil şi suveran în promovarea naţionalismului românesc modern! Problema devine mai serioasă atunci când mediocrii şi retardaţii ajung să determine un fenomen de atitudine potrivnică valorilor culturale româneşti. Încă din anul 1876 Eminescu începe să publice articole în care promovează spiritul naţional în publicaţia “Curierul de Iaşi”, unde văd lumina tiparului interesante cronici teatrale, dar mai ales analize privind situaţia românilor de pretutindeni. El scria pe atunci următoarele: “Şi când strănepoţii vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simţământului cu toată bogăţia de culori, de pasiune, de înamorare specifică în fetişurile naţionalismului, citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică, care asupra noastră o face răzbelul Cruciaţilor şi cavalerismul de atuncea”(“Despre luptele naţionale”). În 1877, când îşi începe activitatea la Ziarul “Timpul” din Bucureşti, Eminescu începe şi pledoaria sa naţională cu articolul “Dorobanţii”, în care evidenţiază eroismul ostaşilor români în Războiul de Independenţă, şi dragostea lor pentru glia străbună. În 1880, Eminescu este numit redactor şef la “Timpul”, când scrie şi articolul “Adevăratul naţionalism”, din care cităm: “Dar Domnilor; mi-e ruşine să fiu Român! Dar ce fel de român! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii, iar aşa Român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebue să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voe să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc, fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale”!(“Adevăratul naţionalism”). Se cunoaşte că la 1 ianuarie 1882 Eminescu este schimbat din funcţia de redactor şef, însă va rămâne redactor pentru secţia politică. Se înscrie în “Societatea Carpaţi”, înfiinţată la 24 ianuarie 1882, cu intenţia de a sprijini lupta naţională a românilor pentru eliberare de sub stăpâniri străine.
Trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea!
În această perioadă, Eminescu publică articolul “Naţionalii şi Cosmopoliţii”, în care se dstăinuie astfel: “Dacă Domnii Internaţionali, în loc de a se lăsa purtaţi de spiritul timpului, ar avea bunătatea de-a atinge pământul cu picioarele şi ar ajuta pionirilor germani ai progresului de a aduce mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în cursul acestei lucrări cam rare ar reveni la ideia lor, la a cărei realisare nu servă înfrăţirea ilusorie a unor naţiuni egal-îndreptăţite (aşa ceva nu există, ci domnia unei naţiuni cu civilitatea şi limba ei)”. În noiembrie 1888 îşi reia activitatea publicistică, prin colaborarea la „România liberă”, în care, pe lângă articole, unde promovează spiritual naţional, pledează pentru schimbarea relaţiilor de muncă. Războiul de Independenţă naţională de la 1877 îl face pe Eminescu să scrie articole ce impresionează prin vibraţia lor patriotică şi printr-un gen de patriotism luminat. Trebuie să mai spunem că Mihai Eminescu a fost un spirit creştin autentic, deoarece în poeziile sale, în proza şi publicistica de o mare profunzime, poetul exprimă spiritul naţional-ortodox. Merită să amintim o serie de cugetări ale lui Eminescu referitoare la Dumnezeu pe care le exprimă astfel: “Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu”. În Ziarul “Timpul” din 10 octombrie 1881, Eminescu scria că “biserica a creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia“. Într-un articol sugestiv intitulat: “Ştim prea bine…”, publicat în Ziarul „Timpul” (nr.170, 4 august 1878, pag.1), Eminescu scria: „Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bun ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru”, ceea ce confirmă pe deplin modernitatea lui Eminescu în cultivarea sentimentului naţional. Deşi prin poezia şi prin articolele publicate în presă el a promovat spiritul naţional, inclusiv românismul, Mihai Eminescu fiind unul din marii gazetari ai secolului al XIX-lea, putem aprecia că a dezvoltat spiritul naţional şi în proza literară, cu deosebire în prozele antume, dintre care cele mai cunoscute sunt “Sărmanul Dionis” şi “Cezara”. Petre Ţuţea spunea despre Eminescu că este “Românul absolut”, întrucât pentru Poet primează naţiunea, iar un om nu poate aparţine umanităţii, decât dacă aparţine unei naţiuni. Să mai amintim, în încheiere, că pentru Eminescu naţiunea reprezintă, indubitabil, o sumă de voinţe vii care merg în direcţia hotărâtă de propria lor natură, iar adevărata unitate nu este statul, ci naţiunea, criticând astfel politicianismul corupt şi demagog, considerat o plagă a naţiunii, având în vedere situaţia dezastroasă din ţară la acea vreme!
Profesor, Vasile GOGONEA
