Educaţia…şi Lecţia de viaţă – Despre labilitatea psihică şi provocările post-modernităţii!

320

Trăim într-o societate a marilor provocări şi a frustrărilor de tot felul, poate o societate în care “şocul viitorului” generează incertitudini şi temeri în faţa cărora psihicul omului devine vulnerabil şi extrem de labil, poate şi ca o consecinţă a unui gen de umanism care îşi pierde identitatea pe care speram să o descoperim în tumultul descoperirilor ştiinţei!

De aceea, am găsit de cuviinţă să aprofundăm un aspect pe care unii credem că îl cunoaştem de multe ori, deoarece constatăm cu uimire şi cu un gen de satisfacţie a împlinirii profesionale, că foarte mulţi părinţi doresc să studieze psihologia, pentru a şti cum să se ocupe de copiii lor, iar aceasta arată că nevoia de asistenţă psihologică acordată copiilor este din ce în ce mai mare. Presiunea şi nevoia de psihologie vine dinspre partea părinţilor care resimt necesitatea de a acorda copiilor nu numai ceea ce am numi asistenţa psihologică, dar şi speranţa de a desluşi lumina care ne arată calea dincolo de marile provocări ale modernităţii şi post-modernităţii.

Omul este copleşit de spaimele veacului, de cutumele credinţei primordiale!
Devine tot mai evident că numai părinţii sunt primii care îşi dau seama că este nevoie de psiholog, atunci când au probleme cu un copil, probleme comportamentale, atunci când au un copil care intră în grupuri unde se consumă droguri, alcool, că etalează o evidentă labilitate a psihicului, când se confruntă cu eşecuri şcolare, deoarece părinţii îngrijoraţi se confruntă cu atitudini bizare ale copilului, iar în multe privinţe, trebuie să recunoaştem că mulţi dintre noi nu suntem suficient de pregătiţi în această direcţie. O altă problemă este comportamentul de tip hei-rupist al clasei politice actuale. Dacă se întâmplă ceva într-o şcoală, pe stradă sau într-un grup mai mult sau mai puţin structurat, imediat, primul lucru de care se întreabă cineva, dacă individul a fost văzut de psiholog, acesta fiind considerat ca un panaceu care ar fi rezolvat cu acurateţe toate cazurile. În multe astfel de situaţii dramatice, apar diferite întrebări şi brusc societatea îşi aminteşte de o categorie profesională de care altfel uită prea uşor. Aici, ne referim la toţi cei care sunt răspunzători de soarta psihologiei, organisme guvernamentale, stat, instituţii, care nu se preocupă întotdeauna să asigure un cadru cât mai bun pentru ca intervenţiile psihologului să fie bine şi corect realizate, sprijinul pentru psiholog să fie bine concretizat. Şi în şcoli, psihologul este la fel de prost plătit ca toţi ceilalţi colegi ai săi, dar sperăm că va veni un moment în care condiţiile să fie prielnice şi pentru cei care se ocupă de formarea tinerei generaţii. De altfel, puţine sunt noţiunile în definirea cărora să se manifeste atâtea dispute, divergenţe şi confruntări ca în definirea noţiunii de psihic, iar o serie de preocupări în această direcţie pot fi consemnate din cele mai vechi timpuri, de când omul a dobândit conştiinţă de sine şi a devenit subiect epistemic şi interogativ, încercând să pună întrebări şi să caute răspunsuri prin care să înţeleagă atât ceea ce se petrece în jurul său, cât şi ceea ce se întâmplă în sine însuşi. Încă din antichitate, o serie de gânditori şi înţelepţi ai cugetului ne demonstrează că omul era copleşit şi dominat de spaimele veacului, de aşa-zisele cutume ale credinţei primordiale, poate omul nu atât de simplist cum am crede unii dintre noi, dar un individ care se simţea copleşit de fenomenul mişcării, al metamorfozei care se face simţită la tot pasul şi la orice nivel de percepţie, de la piatra care încremeneşte chipuri şi stări sufleteşti, până la strălucirea soarelui în sprânceana zorilor.

Un gen de labilitate care porneşte de la încrederea totală în forţa spiritului?
Dintre toate aceste zvâcniri ale conştiinţei de sine, credem că nu se putea găsi o altă explicaţie decât cea bazată pe admiterea existenţei în fiecare lucru a unui principiu activ, a unei forţe interne animatoare, care dinamizează şi care dă viaţă. De aici, apare concepţia animistă, care sugerează însufleţirea întregii naturi, un gen de pan-psihism care trădează pentru prima dată un gen de labilitate care porneşte de la încrederea totală în forţa spiritului, ca un răspuns la o posibiă provocare a emancipării omului. În acest fel, psihicul se includea în categoria forţelor interne active ale omului, un fel de anima invizibil, dar conştientizat, care se credea a fi ca o substanţă ascunsă, un minihomunculus care se evidenţiază, se întreţine şi chiar se susţine prin actul respiraţiei de fiecare clipă. Despre acesta ştim că la moarte se rupe deodată, separându-se de corp, volatizându-se în eter şi rătăcind în etern sub forma unui abur, a unui duh care cutreieră spaţiile. Să ne amintim de scrierile filosofice elaborate ale unui Democrit, Heraclit şi Epicur, unde psihicul va continua să fie interpretat ca fiind “substanţa activă” a corpului, care-l pune pe acesta în mişcare şi-l ghidează în lume. La baza lui erau puşi cei mai fini atomi, atomii focului, închipuiţi a fi de talie mică, formă rotundă şi rapizi, care intră şi ies din organism prin mecanismul “respiraţiei”, dar până la urmă, această orientare căreia i s-a zis materialistă, va fi perturbată şi dezvoltată ulterior în modelele materialist-moniste, caracterizate prin reducţionism regresiv, adică prin reducerea realităţii psihice calitativ superioare la procese şi fenomene materiale, substanţial-energetice, biofizice, biochimice, fiziologice, considerate de ordin calitativ inferior! Fără a ne hazarda prea mult în disocieri teoretice mai mult sau mai puţin elaborate, să mai amintim că există un punct de pornire şi în animismul primitiv, prin stabilirea unui fel de principiu activ în afara lucrurilor şi a realităţii umane, în forma unor spirite supranaturale particularizate sub forma zeităţilor. Pe lângă unele concepţii mistice care vorbesc despre caracterul atemporal, imaterial şi supranatural-creaţionist al psihicului, această orientare se va regăsi în filosofie, începând cu Platon, în forma monismului idealist, punctul de maximă referinţă fiind atins în sistemul hegelian, care se întemeiază pe un reducţionism proiectiv sau ascendent, aici fenomenele şi procesele materiale fiind interpretate ca fiind nişte proiecţii, obiectivări ale spiritului divin. Dar nici în interiorul celor două modele moniste amintite sumar, definiţiile psihicului nu erau omogene. Aşa se face că în cadrul monismului materialist găsim două definiţii, prima care consideră că psihicul este integral un conglomerat material, substanţial, el identificându-se cu procesele biofizice şi biochimice ale creierului, neavând,chipurile, nici o determinare calitativă care să nu se regăsească şi să nu poată fi explicită prin proprietăţile proceselor respective, iar cea de-a doua variantă explicativă este susţinută de materialismul dialectic, potrivit căreia psihicul nu este materie propriu-zisă, ci o însuşire a materiei superior organizate sub forma creierului, mai exact, o însuşire reflectorie de natură ideală.

A analiza relaţia dintre labilitatea psihică şi boala psihică propriu-zisă!
Iată, constatăm, aşadar, că în înţelegerea şi definirea psihicului, în genere, a celui uman, în special, s-a creat o opoziţie categorică şi tranşantă între punctul de vedere materialist şi cel idealist spiritualist, un gen de controversă care s-a menţinut până în zilele noastre. Se afirmă, astfel, că în scop epistemologic, cel puţin, psihicul trebuie considerat şi analizat în sine, iar corpul(fizicul), respectiv creierul, de asemenea, trebuie studiat şi explicat în sine. Socotim că este necesar să precizăm că observaţia, ca metodă des folosită în psihologie, aşa cum cei mai mulţi tind să considere, devine o însuşire care are la bază exclusiv funcţia vederii, dar în realitate, observaţia constă în concentrarea tuturor simţurilor, a mecanismelor, respectiv a analizatorilor, prin care omul ia contact de modificările survenite în mediul extern sau intern, pe o durată mai lungă, asupra unui obiect sau fenomen, în scopul de a-i determina structura sau particularităţile de comportare. Pentru a sublinia ideea de labilitate a psihicului, pornim de la premisa că vederea ocupă un loc amplu, deosebit de important, în procesele de observare, iar observaţia, ca metodă strict psihologică, nu se limitează doar la vedere, ci, ea implică şi auz, miros, uneori pipăit iar alteori chiar simţul gustului. În plus, dirijarea sistematică, poate chiar convergentă a unor mecanisme de cunoaştere presupune atenţie, iar integrarea într-un tablou unitar a elementelor furnizate de aceste căi diferite este condiţionată de participarea efectivă a gândirii. Pentru a încheia această incursiune în planul istoric al gândirii, să precizăm că principiul complementarităţii interdisciplinare, apreciat ca find esenţial în paradigma cunoaşterii ştiinţifice contemporane, a generat o viziune care supralicitează labilitatea psihicului în faţa valurilor vieţii, considerându-se că una şi aceeaşi realitate poate fi abordată la niveluri şi din unghiuri diferite, iar cu cât realitatea dată este mai complexă, cu atât creşte numărul acestor niveluri şi unghiuri particulare de abordare. Vom reveni în articole viitoare pentru a analiza comparativ relaţia dintre labilitatea psihică şi boala psihică propriu-zisă, poate chiar termenul de “tulburare psihică” în faţa provocărilor societăţii actuale, dar să nu uităm că în prezent, tipologia psihologică folosită se bazează pe corelaţia dintre trăsăturile de comportament şi predispoziţia spre anumite boli. Chiar termenul de “tulburare psihică” nu este văzut nicidecum prin aura potenţialei spitalizări, cu atât mai mult cu cât societatea însăşi este considerată “un mare spital”, iar folosirea acestui termen, până ce se va fi încetăţenit un altul, are accepţiunea vechiului termen folosit încă din antichitate de “temperament” labil! Pentru unii, însă, tulburarea psihică nu are în nici un caz sensul de labilitate sau incapacitate de adaptare, aşa cum încă este folosit şi astăzi în literatura de specialitate.

Psihicul există şi se manifestă ca o modalitate informaţională specifică!
Predispoziţia la abuz din partea autorităţilor faţă de omul marginal, faţă de omul care este altfel decât grosul societăţii se resimte în interesul interesului psihiatrilor de a păstra această aură de inchiziţie spitalicească a acestui termen. În accepţiunea folosită de multe ori, labilul poate fi înţeles ca un tip de comportament excentric, pur şi simplu, deşi, în cazurile cele mai speciale suferinţa celui ce le posedă poate exista. Iată, un exemplu edificator este expresia des mediatizată a ceea ce se consideră a fi o dereglare a comportamentului sexual, manifestare care a devenit în lumea contemporană obiect al curiozităţii şi inovaţiei extravagante. Experimentarea diferitelor tipuri de “sexualitate aberantă” nici măcar nu poate fi catalogată într-una dintre clasele de “tulburări psihice” recunoscute, deoarece “protagonişti” genului o adoptă numai temporar şi parţial, iar un asemenea tip de “mobilitate instabiă” vizează mai curând cerinţele tipului de viaţă occidental contemporan decât fixaţia libidinală pe ceva anume precizat şi definit. A nu le înţelege, a judeca situaţiile şi cazurile patologice după valorile trecutului înseamnă tot un fel de neadaptare care se poate vedea în izolarea ermetistă cu pretenţie de elitism a anumitor slujitori ai psihopatologiei abisale, iar criteriul adaptării la mediul social pe care unii l-au aruncat pe tapet se poate întoarce asupra lor într-un mod surprinzător. În multe privinţe, în faţa marilor provocări ale modernităţii şi post-modernităţii, înţelegerea cea mai adecvată a naturii psihicului a devenit posibilă prin raportarea lui la noţiunea de informaţie, elaborată în cadrul ciberneticii generale(N. Wiener ,1948), pentru că începând chiar din acest moment, psihicul apare, există şi se manifestă ca o modalitate informaţională specifică, legată de un mecanism specializat în receptarea şi procesarea semnalelor despre stările mediului extern şi intern al organismului, prin sistemul nervos, prin funcţiile creierului. Cu acest prilej, se subliniază faptul că principala funcţie a sistemului nervos este cea de semnalizare, designare, simbolizare, o activitae sistematică şi sistemică prin intermediul căreia se stabilesc legături de ordin semantic şi pragmatic între evenimente, între sarcinile curente de reglare ale organismului şi proprietăţile diverşilor stimuli din mediul extern, iar din acest moment, labilitatea omului devine mai evidentă prin faptul că psihicul este considerat expresia cea mai pură a acestei funcţii de semnalizare a informaţiei care provoacă un “şoc” destabilizator ce generează un semnal! Esenţa lui rezidă tocmai în relevarea conţinuturilor informaţionale şi a semnificaţiilor semnalelor procesate la nivelul creierului care asimilează, sintetizează şi disociază informaţia, iar tocmai din acest moment post-modernitatea se dezlănţuie în manifestările sale de a provoca rezistenţa omului şi capacitatea lui de adaptare la un alt stil de viaţă!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here