Educaţia… şi Lecţia de viaţă – “Am fost învăţătorul dăruit cu lumină sufletului copiilor”

309

De multe ori, poate avem sentimentul că suntem trăitori ai unui veac al tresăririlor neostoite ale minţii care se caută pe sine şi care se regăseşte prea târziu în labirintul amintirilor din lada de zestre a copilăriei, dar dincolo de orice îndoială, ne mişcăm şi trăim într-o societate a diversităţii necontrolate şi a informaţiei care circulă sub impulsul privilegiat al unor factori care supralicitează repere prin care sunt valorizate instantaneu acţiunea susţinută şi febrilitatea perpetuă a procesului învăţării.

Într-o astfel de conjunctură a “Schimbării la faţă” şi a Hramului Adormirii Maicii Domnului, l-am surprins pe domnul Învăţător pensionar Gheorghe A. Scurtu, din Ţicleni, aplecându-se asupra slovelor unei cărţi de amintiri care va vedea în curând lumina tiparului, depănându-şi amintirile de cristal ale vieţii sale de apostolat, uşor împovărat de culoarea ruginită a frunzelor toamnei şi de roua înlăcrimată a clipelor care fâlfâie aripi de fluturi pe la poarta amintirilor sale din curtea şcolii!

Cu candoarea copilului care se trezeşte din somnul viselor legănate…
Mi-a mărturisit cu candoarea copilului care se trezeşte din somnul viselor legănate şi al frământărilor de sine, că uneori simte ceea ce credea că nu va realiza niciodată, că de cele mai multe ori, noi, oamenii care purtăm grija desluşirii tainelor învăţării, parcă ne simţim acele mişcări proprii ale trupului care se dovedesc tot mai încete, dar conştientizăm şi unele tresăriri ale spiritului care ne învaţă să desluşim ceea ce înseamnă răspunsul mai puţin aşteptat la întrebarea: “Ce este învăţarea”?, numai când vizăm eficienţa cu orice preţ sau când incriminăm ceea ce poartă numele de “pierderea de vreme” a nepăsării! Pentru mulţi dintre noi, poate că noţiunea de “timp liber” şi-a pierdut orice conţinut, iar atunci când îl avem, fie îl transformăm într-unul “activ şi eficient”, printr-o posibilă răsturnare a valorilor şi a criteriilor valorice, fie credem că ne bucurăm de binefacerile lui, pervertindu-ne spiritual cu ingrediente culturale, cu marote comportamentale, cu derapaje existenţiale care li se par celor din jur cel puţin suspecte! De fapt, nici până astăzi, nu se poate da un răspuns la întrebarea “ce este învăţarea”?, o întrebare aproape obsesivă pe care specialiştii psihologi din întreaga lume o pun cu insistenţă şi încearcă de mult timp să o clarifice, pentru a o reitera, nu doar să o lămurească, elaborând teorii ale învăţării care se bazează pe concepţii şi optici diferite, motiv pentru care interlocutorul meu îmi arată imagini din albumul său de amintiri, fotografii alb-negru dar şi unele color, pentru a întări ideea că unele definiţii pe care le dau dicţionarele enciclopedice verbului a învăţa, sunt departe de a epuiza sensul arhicunoscut de a-ţi însuşi, a asimila cunoştinţe , a studia, a dobândi cunoştinţe prin studiu, a ajunge prin munca sistematică să cunoşti o meserie, o artă, o limbă, a studia cu asiduitate noul, a-ţi întipări în minte ceva pentru a putea reproduce, a memora diferite fapte de viaţă, a (se) deprinde , a(se ) obişnui cu ceva sau a căpăta experienţă.

Timpul dăruit de Bunul Dumnezeu este şi al învăţării cunoaşterii de sine
E un lucru ştiut sau aproape ştiut, îmi spune “Nea Gheorghe” Scurtu, aşa cum îl răsfăţ eu la modul patetic şi uşor edulcorant, că în linii mari, complexitatea activităţii de învăţare rezultă din înseşi multiplele faţete cuprinse în încercarea de a o defini, ce nu poate epuiza tot ceea ce se petrece în organismul uman care învaţă, în condiţiile create de lumea în care trăieşti, fie şi pentru a deveni un vrednic cetăţean al societăţii din care faci parte! Timpul dăruit nouă de Bunul Dumnezeu este şi un timp al învăţării cunoaşterii de sine a învăţătorului care dăruieşte lumină sufletului copiilor, iar într-o răsuflare care seamănă mai mult ca un oftat din adâncul sufletului său, Învăţătorul Gheorghe Scurtu se confesează direct şi îmi spune deschis: “Am fost învăţătorul dăruit cu lumină sufletului copiilor”, parcă pentru a întări ideea că în viaţa omului care trăieşte şi din amintiri, poate de multe ori suntem stingheriţi de noi înşine şi de gândul de a ne jena dacă dispunem de un timp folosit pentru sine, doar pentru că ne ascundem de faptul că unii dintre noi mai alunecăm uneori în dulci reverii, ne purtăm pe valurile hălăduirii, ne complacem în clipe de răgaz al pasivităţii sau chiar ne refugiem în leagănul amneziei şi uităm că acest timp poate prefaţa un timp al rodniciei şi al creativităţii, al edificării şi al înălţării spirituale. În mintea celui care învaţă să-i înveţe pe alţii, cuvintele de ordine par a fi activitate permamentă, mişcare continuă, reuşită la orice pas, eludând supoziţia că am intrat într-o civilizaţie care repudiază pauza binefăcătoare, suspendarea de deasupra lucrurilor sau inactivitatea obsesivă, când sloganul repetat în limbajul cotidian este acela că timpul scurs înseamnă bani iar uneori chiar putere. Tocmai de aceea, a fi activ permanent, a nu avea “timpi morţi” şi a te implica activ în faptele de viaţă, devine un semn de distincţie şi de “înalt” statut în universal ocupaţional cotidian!

Am dat dreptate celor aproape 80 de ani de viaţă ai D-lui Învăţător Scurtu
Domnul Învăţător Scurtu încearcă să-mi confirme bogăţia cunoştinţelor sale din domeniul pedagogiei comparate, pentru a mă convinge că se străduieşte să scrie o carte care înseamnă mai mult decât un album de amintiri, pentru că el are convingerea că învăţarea este un proces formativ prin care se asigură dobândirea cunoştinţelor noi şi fixarea deprinderilor de muncă ale copiilor, o dată cu modelarea personalităţii armonioase ale viitorului tânăr sau adult. Se cunoaşte că diferitele şcoli psihologice ale învăţării sunt şi în prezent în plină dispută metodologică şi teoretico-aplicativă, pentru că sunt o serie de autori (Piaget) care consideră prioritară dezvoltarea intelectuală a copilului, determinată de legile sale interne proprii, învăţarea putând doar încetini aproape intempestiv sau accelera dezvoltarea intelectuală a copilului, iar alţii (Hull) consideră că în dezvoltarea neuropsihică a tinerilor care merg la şcoală, în primii ani munca lor este controlată de legile învăţării. E adevărat că în ultima vreme devine tot mai acceptată teoria care afirmă că acţiunea formativă a mediului social este determinantă pentru dezvoltarea neuropsihică a copiilor (Vigotski), iar adepţii acestei şcoli consideră că învăţarea, considerată ca fiind activitatea spontană sau organizată a copilului, poate deveni cauza dezvoltării lui intelectuale, pentru că în această activitate se dobândeşte experienţă, iar o dată cu însuşirea cunoştinţelor şi a deprinderilor de conduită se schimbă şi se formează personalitatea elevului şi relaţiile sale cu lumea, cu sine însuşi. Interlocutorul meu se îndreaptă spre un raft al bibliotecii sale şi încearcă să mă convingă că sunt o serie de specialişti (J.F.Le Ny) care arată că dezvoltarea intelectuală nu se desfăşoară numai datorită unor mecanisme interne, ci în raport cu condiţiile concrete ale mediului social în care trăieşte copilul. În acelaşi timp, mai sunt şi alţi autori care vorbesc despre un “timp liber” al învăţării, iar aceştia nu găsesc o diferenţă esenţială între dezvoltare, instruire şi educaţie, considerând că dezvoltarea neuropsihică este suma proceselor de învăţare determinate la copil de confruntarea acestuia cu mediul social în care trăieşte. I-am dat dreptate Domnului Învăţător Scurtu, pentru că nu aş putea contrazice nicidecum cei aproape optzeci de ani de viaţă ai domniei sale, pentru a completa ideea că, de multe ori, conţinutul timpului liber trimite, de bună seamă, la atribute precum libertatea personală, satisfacţia individuală, creativitatea, autoîmplinirea, ludicul, regăsirea sinelui, refacerea conturului personalităţii, dar, pentru un om avizat şi mereu “lucrativ”, pare tot mai verosimil că un timp liber constituie o categorie de timp rezultată în urma reconsiderării critice şi autocritice a timpului de lucru, a stabilirii de noi raporturi dintre timpul pentru sine şi timpul pentru alţii, iar un astfel de timp se dovedeşte a fi rezultatul unui şir întreg de revendicări în plan social, în speţă, al reducerii timpului de muncă prin extensiunea proliferării tehnicului, a redistribuirii unui timp limitat în consens cu obiectivele personale majore ale fiecăruia dintre noi.

Pentru Învăţătorul Gheorghe Scurtu, omul este o parte a experienţei de viaţă
E foarte adevărat, subliniază Domnul Învăţător pensionar, Gheorghe Scurtu, că unii cercetători afirmă că instruirea modelează dezvoltarea personalităţii omului, că procesul de dezvoltare neuropsihică este determinat de acţiunea factorilor educativi ai societăţii, care pot stimula activ dezvoltarea mai timpurie a capacităţilor de asimilare a cunoştinţelor acumulate în şcoală şi în afara şcolii, fără a se aştepta pasiv şi pe un ton automulţumitor momentul apariţiei şi consolidării acestor capacităţi intelectuale. Cu toate diferenţele de concepţie între adepţii diferitelor şcoli sau teorii care marşează pe tema învăţării, rezultă faptul că toţi recunosc baza socială a educaţiei şi susţin caracterul social al actului educaţional (Dewy), că educaţia învăţării este un proces evolutiv şi este direcţionat de cerinţele mediului social. Domnul Învăţător Scurtu îmi precizează că în viitoarea sa carte despre activitatea în slujba învăţării, va accentua ideea că omul este o realitate biologică şi socială, o fiinţă care trăieşte prin coordonatele mediului social, un mediu care la rândul lui devine parte integrantă a experienţei proprii de viaţă. În opinia sa, între om şi mediul înconjurător sunt permanente relaţii de integrare, iar asemenea interrelaţii fizice, biologice şi culturale, mediul social de viaţă nu este doar suma lucrurilor din jurul omului, ci continuitatea acestora dinspre trecut spre viitor, însumate cu propriile tendinţe şi concepţii de viaţă ale individului, pentru că întotdeauna experienţa umană este o componentă activă, reconstructivă şi recursivă, înseamnând gândire, inteligenţă, cunoaştere de sine, permiţându-ne să adaptăm şi mediul de viaţă la nevoile noastre, dar să adaptăm scopurile şi dorinţele noastre la ambianţa socială în care trăim! Doar în acest proces continuu se îmbină cunoaşterea realităţii cu gândirea introspectivă, cunoaşterea de sine cu inteligenţa nativă, care pot fi denumite generic “învăţare practică”, interacţiunea cu factorii educaţionali determinând atât formarea, cât şi adaptarea reciprocă a omului la mediul său de viaţă! La încheierea dialogului meu de suflet cu Învăţătorul pensionar, Gheorghe A. Scurtu, cu promisiunea că voi reveni şi cu alte articole despre minunata sa viaţă de “luminător de conştiinţe”, i-am promis că aştept cu încredere şi curiozitate cartea la care lucrează stăruitor, tocmai pentru a avea prilejul ca în momentul lansării cărţii căreia nu i-a deszvăluit nici măcar titlul, vom putea să constatăm împreună că învăţarea permite omului să se dezvolte armonis, dobândindu-şi, odată cu societatea în care trăieşte, cunoştinţele necesare pentru a face faţă situaţiilor şi riscurilor pe care le va întâlni în tumultul vieţii sale!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here