Dumnezeul vindecării prin Întruparea Cuvântului!

187

gogoneaPericopa Evanghelică a Duminicii a X-a după Rusalii, pregătindu-ne să preamărim Taina Schimbării la Faţă a Domnului, se dovedeşte şi o minunată pledoarie întru temeinicia credinţei, a rugăciunii şi a postului, când ne vorbeşte despre Vindecarea lunaticului şi ne prezintă cazul unui tată îndurerat care caută şi cere ajutorul Mântuitorului lumii, pentru nefericitul său copil care suferea de o boală grea şi era cuprins de duhurile necurate ale împilării demonilor, arătându-ne că slăbirea credinţei întăreşte lucrarea diavolului asupra omului!

Dar, marea învăţătură pe care trebuie să o desprindem este aceea că întotdeauna credinţa trebuie cultivată, întărită şi aprofundată, prin rugăciune şi post, astfel încât credinţa să nu însemne doar o convingere intelectuală, ci să devină o legătură vie a omului cu Dumnezeu, deoarece Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări 07-BotezulDomnuluipe care le-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume: a vindecat de necredinţă sau de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală şi a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

“Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!

Evanghelia evidenţiază, pe de o parte, cât de multă suferinţă a întâlnit Iisus Hristos în acest copil care era chinuit de demon şi cât de puţină credinţă a întâlnit la tatăl lui, ceea ce înseamnă multă suferinţă, pe de o parte, şi puţina credinţă, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul, îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând: “Am încercat să îl aduc la ucenicii Tăi şi l-am adus, dar ei nu l-au putut vindeca”, S-a tulburat pentru că ştia pricina nevindecării copilului, aceasta fiind credinţa slabă a tatălui şi nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuşi, Iisus nu l-a mustrat pe tatăl copilului, ca să nu mai adauge la multa lui suferinţă şi durerea mustrării, chiar dacă tatăl, văzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, care n-au putut să-l vindece. Dragostea părintească îi dă curaj, iubirea faţă de copilul său îi scoate noi izvoare de putere şi-l determină să lupte mai departe, pentru că şi-a îndreptat rugămintea către Iisus, dumnezeiescul Învăţător care tămăduia toate bolile şi toate neputinţele, spunându-i întreaga lui durere de tată prin cuvintele: “Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus pe dânsul la ucenicii tăi, şi n-au putut să-l vindece” (Mat. 17, 23-25). Domnul Iisus, văzând cumplita suferinţă a copilului, a zis: “Aduceţi-l aici, la Mine!” Apoi a certat duhul necurat să iasă din bolnav şi copilul s-a tămăduit din ceasul acela. Astfel, să înţelem că mulţi dintre noi, poate că ne aducem aminte de Dumnezeu numai în momentele de grea încercare, uitând să ne gândim la El în clipele de bucurie. Aşa se întâmplă şi cu nefericitul tată, care este îndurerat, dar plin de speranţă în puterea vindecătoare a lui Iisus, mai ales că numai harul divin îi poate întări credinţa, când strigă din adâncul fiinţei sale: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”, deschizându-şi sufletul în faţa harului divin.

Îndoiala care vădeşte incertitudinea şi ipocrizia firii omului!

Credinţa mântuitoare, de multe ori ni se prezintă ca un mister şi ca un paradox al îndoielii raţionaliste, cel care a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor, ca o teribilă dilemă înzestrată cu toate aparenţele insolubilităţii, deoarece, ori crezi, iar în acest caz, ai credinţă, ori nu crezi, iar a cere credinţă, în această situaţie, devine un non-sens! Dar, Doamne, ce fel de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă, dar se şi recunoaşte nevoită a cere ajutor, de parcă un joc mefistofelic al ipocriziei sau un spectacol ludic mult prea subtil şi presărat cu făţărnicie se desfăşoară în sufletul omului aflat în suferinţă? Nu cumva răspunsul tatălui lunaticului întăreşte argumentarea filosofului Jean Paul Sartre, care-i învinovăţeşte pe credincioşi de a fi de rea credinţă, fiindcă îndoiala vădeşte incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Ştim că pentru Sartre şi pentru existenţialiştii din şcoala sa, credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, un gen de auto-amăgire sau auto-sugestie izvorâtă din inconştient şi foarte aproape de reaua credinţă. Textul evanghelic este departe de a avea o conotaţie filosofică speculativă, deoarece credinţa adevărată este dincolo de un răspuns teribil, paradoxal şi tainic, deopotrivă de lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere uneori curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocaţia necredinţei a devenit, prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios. Cine porneşte spre Hristos, oricât de lungă, de întortocheată şi de nesigură i se arată a fi calea, poate L-a şi întâlnit în sufletul său! Doamne, eu, omul credincios, cred că numai sufletul meu poate să-mi dăruiască harul credinţei. Dar, nu cumva necredinţa mea e o părere, o iluzie, un văl al minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în tentaţia insului de a pluti într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate? Am făcut această divagaţie cu substrat filosofic, pentru a dovedi că temeiul credinţei noastre trebuie să ne fie de folos, dacă îndoiala, poate într-un mod prea personal şi confuz, produce acea dezorientare a spiritului! În consecinţă, să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea Preasfântului Nume al Lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei vindecării lunaticului!

Întruparea Cuvântului în “Grădina Maicii Domnului”!

Din păcate, auzim de multe ori expresii jignitoare la adresa celor care trăim în “Grădina Maicii Domnului” şi nu de puţine ori suntem etichetaţi drept un popor bolnav, descreierat, hoţ, corupt de sus până jos, mincinos, trădător, care şi-ar vinde ţara fără să clipească pe un blid de linte, fără să fie probate aceste epitete şi acuze ce ne înjosesc şi ne desfigurează! Dacă analizăm cu atenţie, vedem că structura psiho-fizică a românului veritabil nu este clădită din elemente mai perisabile decât ale altor neamuri, dar faptul că a fost aşezat în calea tuturor răutăţilor şi a furtunilor, lovit fără încetare şi fără cruţare din toate părţile, structura de rezistenţă a neamului nostru a început să se erodeze în plan spiritual, iar, fiindcă nu s-au aflat responsabili de vocaţie în măsură să-i consolideze temelia, această ţară a ajuns în pragul crizei morale şi a prăbuşirii încrederii în noi înşine! Dacă admitem că de prea multă vreme suntem văduviţi de serviciile unei clase conducătoare profesioniste şi a unor individualităţi devotate interesului naţional, avem răspuns clar la întrebarea: de ce am ajuns în ochii Europei ca nişte săraci, corupţi, trădători, mincinoşi, criminali, fiindcă mulţi dintre noi ne purtăm iraţional din pricina gândurilor şi a traiului mizerabil care ne sufocă. Suntem consideraţi oameni liberi, dar toată libertatea noastră se reduce la obligaţia de a plăti la timp birurile către stăpânirea coruptă a celor ce ne stăpânesc şi care azi-mâine vor bate din poartă în poartă căutând să ne înduplece naivitatea de a le prelungi mandatele cu încă 4-5 ani. Şi o vom face îmbătaţi de promisiuni deşarte, fiindcă ne exercităm un drept constituţional şi democratic de pe urma căruia ne vom alege în mod cert cu noi poveri impuse de forurile europene sau de către FMI, ale căror decizii nu pot fi comentate şi nici refuzate. Sub presiunea acestor factori psihologici, în sufletele noastre se zvârcolesc şi se sfâşie ca nişte fiare furioase care, la rândul lor degenerează în tot atâtea boli morale dar şi fizice, pe care le purtăm de-a lungul vieţii şi în multe cazuri le transmitem şi urmaşilor! Nenumăratele biruri cu care asaltăm podiumul Europei şi pe care românul trebuie să le onoreze vrând-nevrând, sunt tot atâtea lovituri paralizante şi paradoxale care ne apropie de condiţia lunaticului din Sfânta Evanghelie, pe care tatăl său îl duce la Mântuitorul cu aceeaşi rugăminte: “Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă”!

Prof. Vasile Gogonea

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here