Dumnezeul iertător înalţă sufletul nostru!

Minunată şi pilduitoare se dovedeşte pericopa Duminicii Fiului Risipitor, a 34-a după Rusalii şi a doua a Triodului, o cântare ziditoare de suflet, considerată de către exegeţi ca o veritabilă „evanghelie în Evanghelie“, o “lecţie” de viaţă prin înţelesurile sale, care a preocupat neîncetat generaţiile creştine de-a lungul istoriei, deoarece învăţătura care se desprinde sugerează ideea că orice întoarcere de la drumul păcatului este posibilă, pentru că Dumnezeu priveşte cu bucurie aplecarea noastră spre pocăinţă, dăruindu-ne cu blândeţe iertarea tămăduitoare!

Situaţia este cunoscută prin faptul că un om avea doi fii şi le-a împărţit averea, cu care fiul cel mic s-a dus într-o ţară străină, unde a risipit-o în beţii şi în desfrâu, iar în scurtă vreme a ajuns să pască porcii şi să mănânce roşcove din hrana porcilor. În cele din urmă, conştientizând situaţia lui atât de înjositoare îşi spunea dojenitor: “Câţi argaţi are tatăl meu care trăiesc în mare belşug, iar eu aici mor de foame. Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, îl voi ruga să mă primească şi ca pe un servitor, căci nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu” (Lc. 15, 17-19), dar, dincolo de a detalia un caz particular, considerăm că părintele care avea cei doi fii este Însuşi Tatăl Nostru Cel Ceresc, că fiul cel mare simbolizează pe creştinii buni şi ascultători de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe creştinii răi şi neascultători, asemenea lui. Astfel, fiul risipitor s-a întors şi tatăl său l-a primit cu mare bucurie, l-a iertat şi a pregătit mare ospăţ de bucuria revederii. Fiul cel mare, auzind că s-a întors fratele, nu voia să intre şi i-a spus tatălui ieşit în întâmpinare: “Tată, să-mi fie martor Dumnezeu, eu am fost ascultător totdeauna, am lucrat, dar niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să petrec cu prietenii mei, iar când a venit fiul tău (nu spune fratele meu – subl.ns.), ai tăiat viţelul cel gras şi ai făcut ospăţ mare, cu pompă şi risipă”. Tatăl i-a răspuns: “Fiul meu, nu fi supărat, căci toate ale mele ale tale sunt. Că nu ţi-am dat niciodată miei din turmă, nu a fost pentru că nu te-am iubit, ci ca să nu devii şi tu risipitor. Iartă pe fratele tău şi vino în casă”. Când l-a văzut pe fratele său, mezinul i-a cerut iertare, iar fratele cel mare a zis: “Poate firea mea geloasă te-a făcut să pleci, căci tatăl pe tine te iubea mai mult, dar să ne împăcăm”, cei doi fraţi îmbrăţişându-se apoi, spre bucuria tatălui lor.

Dar, oameni buni, vom înţelege noi, oare, cât de înjositor este păcatul neascultării şi cât de greu este să trăieşti numai după mintea ta, să nu asculţi de nimeni, să te depărtezi de Dumnezeu, de credinţă, de rugăciune, de Biserică şi de părinţii care te-au născut? Aşa cum ne-o dovedeşte şi tânărul din Evanghelie, neascultarea este fiica mândriei, de aceea, cel mândru şi neascultător este lăsat de Dumnezeu să cadă în păcate grele, ca să se smerească şi să se întoarcă la pocăinţă. Iar, cel dintâi păcat în care cad mândrii şi neascultătorii este desfrânarea, o patimă grea şi ruşinoasă, dar dacă omul decăzut se căieşte, îl mustră conştiinţa şi vrea să se întoarcă, Tatăl Ceresc nu-l lasă, ci îi întinde mâna, îl aşteaptă, îi iese înainte, îl sărută cu lacrimi de bucurie şi îl iartă. Aşa a făcut Dumnezeu cu fiul risipitor din Evanghelie, când i-a ieşit înainte, l-a sărutat, i-a iertat păcatele, i-a dat inel şi haină şi a ospătat cu el. Iisus Hristos încheie această frumoasă pildă, spunând că mai mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce, decât pentru 99 de suflete care nu au nevoie de pocăinţă.

Deopotrivă risipitori, cei doi fraţi sunt simbolul celor două feţe paradoxal-complementare ale întregii existenţe şi vieţi morale. Fiul cel mic întruchipează condiţia rătăcitoare, pasiunea acţiunii şi a cunoaşterii, a cheltuirii, risipirii şi aventurii, pe când fiul mai mare întruchipează patosul fiinţei, al contemplaţiei şi al stabilităţii, iar între aceşti doi poli se joacă însuşi destinul ontologic al omului, cel chemat să fie devenire întru fiinţă, care se poate realiza autentic doar ca o paradoxală coincidenţă a risipirii şi acumulării, a aventurii şi a stabilităţii, a imanenţei şi a trancendenţei. Primirea deosebită de care s-a bucurat fiul cel risipitor, nu a adus în sufletul fratelui mai mare mângâierea reîntâlnirii cu fratele său, ci a născut mâhnire şi reproş, pentru că el aştepta ca tatăl lor să fie drept, înainte de a fi milostiv, mai ales că, după dreptate, fiul cel mic trebuia pedepsit pentru risipirea averii încredinţate. Dar, Dumnezeul iertător care înalţă sufletul nostru, ne dovedeşte că fiul risipitor a fost primit “acasă”, şi în loc de certare şi pedeapsă, el a fost cinstit şi onorat cu haine noi şi cu o masă bogată. În acest fel, vom înţelege că iubirea şi milostivirea Lui Dumnezeu sunt mai mari decât cred oamenii, iar aici vedem că dreptatea poate ucide uneori, dar iubirea este mai mare decât dreptatea, fiindcă recuperează viaţa noastră şi salvează fiinţa umană.