Astăzi, de Praznicul Schimbării la faţă a Domnului, când ivirea Mântuitorului pe muntele Taborului se arată ca un izvor de lumină al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândeşte şi pe „veşmintele” Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească, să ne amintim de Pericopa Evanghelică a Duminicii a XI-a după Rusalii, numită şi Pilda datornicului nemilostiv,
din a cărei învăţătură desprindem semnificaţia unui model desăvârşit al iubirii şi al iertării prin responsabilizarea noastră, semn că într-o Evanghelie a milostivirii, dar şi a dreptăţii, Dumnezeul îndelung răbdător, totuşi, nu trece cu vederea nerecunoştinţa noastră pentru iertarea primită de la El, adică, nu este nepăsător când vede insensibilitatea noastră faţă de iubirea Lui milostivă şi iertătoare!
O adevărată pedagogie a iertării aproapelui nostru
În Evanghelia iertării din această Sfântă Duminică, se spune că un slujitor era dator stăpânului său zece mii de talanţi, ceea ce însemna o valoare imensă de 490,770 tone de aur, întrucât în vremea Mântuitorului un talant conţinea 49,077 kg de aur, iar pentru o asemenea datorie, omul trebuia să fie vândut împreună cu soţia, copiii, casa şi tot ce avea în proprietate, astfel că în plan spiritual, această vindere însemna o pierdere incalculabilă, ca o despărţire de Dumnezeu, prin pierderea libertăţii şi a demnităţii sale, ca o moarte spirituală înaintea morţii sale fizice. Din acest motiv, datornicul a căzut în genunchi şi a cerut iertare stăpânului său, rugându-l să mai amâne plata datoriei, lucru pe care acesta l-a făcut plin de iubire milostivă şi de mărinimie. Ba, mai mult, chiar a iertat, a anulat şi a şters complet această datorie, lucru pe care datornicul căruia i-a fost iertată datoria, nu a binevoit să-l facă în cazul unei sume mult mai mici, de numai 100 de dinari, aruncându-l în închisoare pe unul dintre supuşii săi, ca să-i plătească suma respectivă! Auzind aceasta, stăpânul l-a chemat şi i-a zis: slugă rea şi vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat, iar, la rândul tău, nu se cuvenea, oare, să-l ierţi şi tu pe datornicul tău, precum te-am iertat şi eu pe tine? Astfel, datornicului nemilostiv i-a fost dat să chinuie până va plăti la rândul său datoria, semn că iertarea cere o luptă interioară, o răstignire a dorinţei egoiste de parvenire prin răzbunare, a tentaţiei de a răspunde la răutate cu mai multă răutate, însă Sfânta Evanghelie ne cheamă să cultivăm o pedagogie a iertării aproapelui nostru, fiidcă numai Bunul Dumnezeu ne ceartă şi ne pedepseşte cu dreptate pentru faptele nesăbuite! Dincolo de orice îndoială, cuprinsul acestei Pericope Evanghelice face referire la bunătatea Lui Dumnezeu faţă de noi, nevrednicii fii ai Săi, precum şi la comportarea noastră din viaţa cea de toate zilele, pentru că descoperim că stăpânul milostiv este Părintele ceresc, Cel care ne iartă nouă mulţime de greşeli, iar nesocotitul om care a dat pe mâna chinuitorilor pe cel care nu i-a putut restitui mica datorie de o sută de dinari, suntem chiar noi, cei care de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greşeli ale semenilor noştri.
Bunul Dumnezeu ne cere întotdeauna să iertăm din toată inima!
Se dovedeşte că de multe ori, a te stăpâni şi a ierta este o dovadă de mărinimie sufletească şi un semn că în tine locuieşte Duhul Lui Dumnezeu, Care este Duhul păcii, iar ca o certitudine a unei asemenea afirmaţii, să nu uităm că acela care se poate stăpâni la vreme, nu va răspunde cu veninul răutăţii şi uită jignirea când simte că a smuls din rădăcină orice urmă de vrajbă şi răutate, mai ales dacă cel iertat se simte umilit şi ruşinat pentru că nu mai îndrăzneşte să mai spună cuvinte grele ori să mai urască. Mai sunt cazuri când între doi împricinaţi, deopotrivă de vinovaţi unul faţă de altul, la un moment dat unul se umileşte şi cere iertare celuilalt, însă acela nici nu vrea să audă de iertare. Poate că, omeneşte vorbind, mai uşor este să te răzbuni şi să loveşti, decât să te stăpâneşti şi să ierţi. Dar, a te răzbuna şi a lovi pe cel de lângă tine se dovedeşte un semn de slăbiciune şi neputinţă de a stăpâni instinctele josnice ale firii omeneşti.
Până la urmă, cine dintre noi, oamenii, ar cuteza să spună că judecata Domnului nu a fost dreaptă? Care dintre oameni ar îndrăzni să afirme că datornicul nemilos nu a fost vrednic de osânda pe care a primit-o drept răsplată a faptei sale, atât de nemiloasă, de urâtă şi de josnică? Toţi greşim, toţi păcătuim în contra lui Dumnezeu Tatăl şi Binefăcătorului nostru şi contra semenilor noştri, cu care trăim împreună, dar greşelile şi păcatul nostru nu-l vedem şi de multe ori, nu vrem să iertăm nici cele mai mici greşeli ale semenilor noştri. Din prea puţină înţelepciune şi milostivenie, de multe ori osândim în grabă, nedându-ne seama că şi noi, de multe ori, suntem vrednci de osândă, sau dacă am făcut vreun rău, cerem pentru noi iertare, pe care de atâtea ori am refuzat-o altora. Dacă greşeala e mai mare, omul uită de orice înfrânare a pornirilor sale primitive, când nici ruşinea, nici teama, nici paguba nu-l pot opri pe om din dorinţa sa nebună de a-şi face dreptate, de a se răzbuna. Tocmai egoismul sublimat care clocoteşte în inimă îl face pe om să se poarte ca un ins care şi-a ieşit din minţi, ca un neom, iar cel aflat sub înrâurirea lui ajunge să facă lucruri de neimaginat pentru mintea omenească. Fie că suntem oameni simpli sau oameni de seamă, cred că toţi avem în noi acest imbold lăuntric atât de distrugător, pentru că în timp ce înlăuntrul inimii noatre clocoteşte o duşmănie neîmpăcată, Bunul Dumnezeu ne cere întotdeauna să iertăm din toata inima!
Iertarea îl înalţă pe om şi-l îndumnezeieşte!
Vedem că pilda celor doi datornici, tocmai aceasta ne învaţă, că în loc să fie la rândul său mărinimos, bun şi iertător, fostul datornic îl execută fără milă pe datornicul său, aruncându-l în închisoare ca să plătească cei câţiva bănuţi datoraţi, ca dovadă că nu este vorba doar de neomenie, dar, mai ales de o imensă lipsă de iubire, de iertare şi de înţelegere, de o atitudine scandaloasă, care avea să-i aducă pieirea, iar, ca dovadă, Împăratul s-a mâniat şi l-a aruncat, la rândul său, în închisoare, pentru a-şi plăti imensa datorie. Această pildă a datornicului nemilostiv ne mai învaţă că iertarea îl înalţă pe om şi-l îndumnezeieşte, dar, mai ales, îl sfinţeşte pentru că îl aşează în starea cea dintâi. Poate că uneori, greşiţilor noştri le iertăm ceva mai greu sau dacă iertăm, se pare că nu uităm, iar iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi, mai laes dacă ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Un fel de ţinere de minte a răutăţii ne otrăveşte firea, dar, spre a dobândi pacea lăuntrică, în mod sigur, trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă, până la a ne ierta fapta deşertăciunii. Nu credeţi că, uneori, cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit, iar, cel care ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru anevoios şi se biruieşte pe el însuşi? Poate că neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar părea la prima vedere, pentru că ea mai înseamnă şi neîncredere în bunătatea Lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi a necontabilizatei noastre răutăţi cotidiene. Când francezul spune: Dieu a créé l‘homme à son image qui le lui a bien rendit (Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, iar omul i L-a restituit), putem deduce că trăsătura aceasta a făpturii noastre se dovedeşte greu de explicat, mai ales dacă semenului nostru căutăm să-i plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atât de răi şi neiertători, încât nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvârşire orice. Orice s-ar spune, oameni suntem şi nu putem gândi o putere, oricât de atotputernică în domeniul fizic, dar, care e în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte! Prin cunoaşterea şi înţelegerea acestei pilde, nouă oamenilor ni se dezvăluie un colţişor tăinuit al Împărăţiei cerurilor, iar aici lasă să se întrevadă că totul este întocmit după porunca iertării, pentru că fără iertare, nu este posibilă mântuirea noastră, iar Împărăţia Lui Iisus înseamnă pentru noi, oamenii, şi Împărăţia iertării, mai ales dacă Dumnezeul iertării este icoana desăvârşită a iubirii!
Prof. Vasile GOGONEA
