Pregătindu-ne să ascultăm Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXXIII-a după Rusalii (a Cananeencii), Dumnezeu-Cuvântul ne aduce înaintea ochilor minţii minunea vindecării fiicei femeii cananeence, episod ce ar putea fi numit şi „Evanghelia celor marginalizaţi“, pentru că aplecarea sufletului ne poartă pe aripile vântului şi ne apropie de clipa în care Dumnezeu Se biruie de milostivirea noastră, când vedem că o femeie zdrobită de durerea că avea o fiică îndrăcită, ni se arată ca o minte zdrobită de un gând al durerii sale, dacă noi înşine acceptăm că durerea în sine, nu e doar o temă predilectă de meditaţie, că de durere trebuie să scapi, să o depăşeşti, să fii deasupra ei şi să o biruieşti!
Dar, acest lucru nu este cu putinţă fără Dumnezeu, fără credinţa care ne vindecă, pentru că Există Cineva care să ne scoată din cercul patimilor, iar, cu cât orizontul nostrum e mai îngustat de apăsarea durerii, cu atât neliniştea din suflet e mai mare, pentru că puterea credinţei ne ajută să ajungem la orizontul cel mai larg al credinţei şi al milostivirii dumnezeieşti, la orizontul care aşterne liniştea dumnezeiască şi care tămăduieşte orice boală şi linişteşte orice vifor din suflet!
“Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită de un demon”!
Duhul Sfintei Treimi, minunile tămăduitoare, învăţătura care se leagă de faptele dumnezeieşti ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, au atras mereu suflete împovărate de păcate, cerând iertare, fiinţe căzute sub povara urmărilor păcatului, cerând izbăvire, iar noi avem nenumărate exemple în care vedem săraci şi bogaţi, bolnavi şi păcătoşi plecându-şi genunchii la pământ, bătându-şi piepturile şi strigând: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă”!, De această dată, însă, dincolo de ţinutul unde Iisus avea să-şi îndeplinească chemarea, se găseau două cetăţi, Tirul şi Sidonul, iar tocmai în această parte a pământului făgăduinţei s-a dus Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi. Aflăm că acolo l-a întâmpinat pe drum o femeie localnică, o cananeancă, ce s-a apropiat de Iisus, strigând: “Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită de un demon!” (Mat. 15, 22). Dacă stăm să cugetăm, aceste cuvinte rostite într-un ţinut păgân, poate că nedumeresc. La rugămintea ucenicilor de a asculta pe această femeie îndurerată, Iisus răspunde: “Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale Casei lui Israel”. Dar cananeanca a stăruit: “Doamne, ajută-mă”, a spus închinându-se, iar atunci Iisus i-a dat un răspuns hotărât: “Nu este bine a lua pâinea copiilor şi a o da câinilor”, acesta dovedindu-se un răspuns aspru, dar adevărat, dacă avem în vedere că învăţătura evanghelică este “pâinea cea de toate zilele” pentru viaţa noastră. Şi ca să înţelegem acest răspuns, trebuie să ne plasăm în contextul vieţii contemporane Lui Iisus, atunci când se ştia că toţi cei care nu erau de religie mozaică, erau socotiţi câini şi neoameni. Iar, femeia cananeeancă ştia acest lucru, de aceea nu s-a supărat de aceste vorbe. O înţelegere deosebită a lucrurilor omeneşti o făcea să nu se simtă jignită de această asemănare dintre ea şi animalul care trece în ochii omului drept cel mai lipsit de milă, deşi e tovarăşul lui credincios. Ea, chiar a părut să accepte insulta, căci a răspuns: “Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad la masa stăpânilor lor”! Răspunsul acesta era un semn că în sufletul femeii credinţa descoperise marea taină a mântuirii, de care aveau să se împărtăşească toate neamurile de pe pământ.
Credinţa femeii cananeence dărâmă întunericul păcatului
Desigur, ceea ce i-a deschis mintea acestei femei îndurerate şi a împins-o să stăruie în rugăciune a fost puterea lăuntrică a credinţei care a covârşit toată păgânătatea în care se născuse şi în care trăise până în momentul acela. Razele acestei puteri pot străbate orice taină a vieţii şi a lumii, dând cugetului nostru darul înţelegerii, conferind voinţei noastre puterea neînfrântă de a lupta cu păcatul necredinţei care ne apasă. Credinţa femeii cananeence dărâmă întunericul păcatului, care stăvileşte valul mântuitor al harului Lui Dumnezeu, iar smerenia ei este albia curată în care se adună râurile vieţii dumnezeieşti, pentru a face să crească bucuriile vieţii omeneşti şi să dea roade bogate întru credinţă. Poate că femeia cananeancă este modelul pe care Sfânta noastră Biserică ni-l pune înainte, pentru a ne încuraja şi a ne întări în duhul credinţei şi al rugăciunii. Credinţa şi rugăciunea sunt marele şi nesecatul izvor de putere şi de mângâiere a sufletului nostru. Dar minunea vindecării fiicei cananeencii ne aduce din nou aminte că Iisus Hristos a venit în lume să tămăduiască toată boala şi neputinţa din popor (Mat. 4, 23), dar, în acelaşi timp, ne reaminteşte că El a adus o învăţătură nouă, o învăţătură dumnezeiască şi mântuitoare pe care noi, creştinii, în calitate de ucenici ai săi, avem datoria sfântă să o cunoaştem şi să ne întocmim faptele vieţii de fiecare zi după învăţăturile Sale. E bine să înţelegem că una dintre caracteristicile învăţăturii şi activităţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este îndurarea Sa, mila nemărginită faţă de omul nefericit, iar de această milostivire a noastră El Se biruie necontenit. De nenumărate ori, Iisus a suspinat alături de cel sărac, de orfan şi de bolnav, iar această milostivire trăită de Iisus Hristos în adâncul sufletului L-a îndemnat să stea alături de cei suferinzi şi să le aline durerile. Sănătate, hrană şi viaţă, ceea ce este mai de preţ omului pe acest pământ, a dat Mântuitorul acelora care credeau în El. Dar pe lângă acestea, El s-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă de răscumpărare a omului din robia morţii şi a păcatului!
“O, femeie, mare este credinţa ta! Facă-se ţie precum voieşti”!
Pericopa Evanghelică ne dovedeşte că ipostaza aparent umilitoare la care este supusă femeia şi răspunsul ei inteligent, oarecum smerit, vor determina nu numai vindecarea copilei, ci şi aprecierea maximă din partea Mântuitorului. Căci, nimănui El n-a mai spus „mare este credinţa ta“, nici „fie ţie precum voieşti“! Este adevărat că a rostit cuvinte oarecum asemănătoare, ca „mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit“ etc., dar nimănui cu nuanţele arătate mai sus, când fiica posedată de demon a fost vindecată, iar mesajul Evangheliei citite în Lumina acestei Duminici ne dovedeşte că Iisus Hristos a venit să mântuiască întreg neamul omenesc, că El nu cere „buletin de Israel“ pentru intrarea în Împărăţia Sa, că pentru El nu există „copii şi câini“, ci numai copii, că El nu are în vocabular cuvântul „marginalizat“, dar, în schimb, El ne cere credinţă nestrămutată şi neşovăielnică, smerenie, curaj, inteligenţă, stăpânire de sine, iubire jertfelnică şi toate celelalte însuşiri arătate din plin de femeia cananeancă. Iar şovăielnicii, fricoşii, aroganţii, răii şi proştii, de-ar fi de neam cât de mare, nu sunt pe placul Mântuitorului şi vor găsi uşa ferecată, atunci când vor căuta să intre pe Poarta Cerului! Vedem foarte bine că numai credinţa cea tare din sufletul acestei mame, smerenia inimii se dovedesc pietre de încercare ale credinţei, deoarece, deşi este alungată ca un cîine, ea nu deznădăjduieşte şi nu renunţă la cererea ei, crede cu mare tărie că până la urmă va căpăta o “firimitură” din pâinea îndurărilor Lui Dumnezeu! Mai înţelegem că smerenia şi credinţa acestei femei este mai mare decât a multor creştini din zilele noastre. Câţi dintre credincioşii noştri se mai roagă Lui Dumnezeu cu credinţa, cu smerenia şi cu stăruinţa acestei femei cananeence? Ea nu se supără şi nu e mânioasă, văzându-se comparată cu câinele, ci aşteaptă să fie miluită, măcar ca un câine, descoperind-o ca pe o persoană desprinsă dintr-o carte de înţelepciune. Atunci, Preamilostivul nostru Mântuitor, văzând smerenia şi credinţa milostivirii, fiind Atotcunoscătorul tainelor inimilor şi văzând inima de mamă îndurerată pentru suferinţa fiicei sale, văzând că acest suflet necăjit nu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în mila Lui, îi răspunde: O, femeie, mare este credinţa ta! Facă-se ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15, 28), fără să ne sârguim prea mult a înţelege prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credinţă atât de mare şi de statornică!
Smerenia cananeencei este matca în care se adună râurile vieţii dumnezeieşti
Desigur, ceea ce i-a deschis mintea acestei femei îndurerate şi a împins-o să stăruie în rugăciune a fost puterea lăuntrică a credinţei care a covârşit-o dincolo de toată păgânătatea în care se născuse şi trăise până în momentul acela. Lumina tămăduitoare a unei astfel de puteri poate străbate orice taină a vieţii şi a lumii, dând cugetului nostru darul înţelegerii, iar voinţei noastre, puterea neînfrântă de a lupta cu provocările vieţii acesteia şi cu păcatele acestei lumi. Numai credinţa ei dărâmă întunericul păcatului, care oprea până acum valul mântuitor al harului Lui Dumnezeu, iar smerenia ei este matca nepătată în care se adună râurile vieţii dumnezeieşti, pentru a face să crească bucuriile vieţii omeneşti şi să dea roade bogate. Orice s-ar spune, femeia cananeancă este modelul nedesluşit, dar, desăvârşit pe care Sfânta noastră Biserică ni-l pune înainte, pentru a ne încuraja şi a ne întări în duhul credinţei şi al rugăciunii. Prin credinţă şi prin rugăciune vom descoperi marele şi nesecatul nostru izvor de putere şi de mângâiere. Iată, minunea vindecării fiicei cananeencii, ne aduce din nou aminte că Iisus Hristos a venit în lume ca să tămăduiască toată boala şi neputinţa din popor (Mat. 4, 23), dar, în acelaşi timp, ne reaminteşte că El a adus o învăţătură nouă, o învăţătură dumnezeiască şi mântuitoare, pe care noi, creştinii, în calitate de ucenici ai săi, avem datoria sfântă să o cunoaştem şi să ne întocmim viaţa noastră de fiecare zi după învăţăturile Sale. Poate că una dintre caracteristicile învăţăturii şi activităţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este îndurarea Sa, mila nemărginită faţă de omul nefericit, aflat cu trupul şi cu sufletul în suferinţă. Propovăduind Evanghelia Împărăţiei Lui Dumnezeu şi vindecând neputinţele mulţimilor, de care îi era milă că “erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Mat. 9, 36), Mântuitorul a fost şi este mereu împreună cu cei suferinzi, ca să le aline durerile. Dumnezeul-Cuvânt s-a biruit de rugăciunea omului, în cazul acesta, de rugăciunea unei femei neputincioase, pentru a-i aduce liniştea cea mai presus de sminteală şi de durere!
Prof. Vasile GOGONEA
