Dumnezeul care ne arată binefacerea lepădării de păcat!

121

viata spiritualaÎn Evanghelia Duminicii a V-a după Învierea Domnului, numită şi Duminica Samarinencei, prin întâmplarea pe care Duhul Sfânt ne-o aduce înaintea minţii şi a sufletului nostru, ni se dovedeşte cu prisosinţă că Domnul a poruncit lepădarea de firea căzută omenirii, care nu îşi dă seama de amara sa cădere, ci, dimpotrivă, vede în ea un triumf măreţ, care caută să sporească această trufie.

 

 

Dar, să luăm seama că pentru mântuire este neapărat trebuincioasă lepădarea de păcat, mai ales dacă păcatul ne-a afundat şi ne-a copleşit până într-atât că ne-a intrat în fire, în însuşi sufletul nostru. Pentru lepădarea de păcat s-a făcut neapărat trebuincioasă lepădarea de firea căzută, lepădarea de suflet, lepădarea nu numai de faptele rele cele văzute, ci şi de faptele bune, multcinstite şi proslăvite de către lume, ale omului celui vechi, iar pentru aceasta, credem că este neapărată nevoie să ne schimbăm felul de a gândi, cu mintea lui Hristos, iar lucrarea după imboldul simţurilor şi după îndreptarul cugetării trupeşti s-o înlocuim cu plinirea poruncilor Lui Hristos.

Femeia poartă în sine apa cea Vie, pe Hristos Însuşi!

Atâta vreme cât rămâne în firea sa căzută, omul este cufundat în bezna celei mai adânci neştiinţe, fiindcă el nu ştie cum trebuie să se roage şi nu ştie pentru ce trebuie să se roage (Romani 8, 26), nu e în stare să slujească lui Dumnezeu! Duminica aceasta ne proslăveşte momentul în care Hristos îi cere unei femei samarinence apă, fiindcă era însetat. Din Evanghelie nu reiese că Hristos a băut din fântâna din care dorea femeia să scoată apă, însă, El pleacă de aici cu setea potolită. Femeia vine să ia apă din fântână şi pleacă de aici cu vasul gol, dar, ea poartă în sine apa cea vie, pe Hristos Însuşi. Desigur, noi putem să ne întrebăm: dacă Hristos avea puterea să înmulţească pâinea în pustiu, să meargă pe apă, să-i ridice pe oameni din moarte, deci să facă minuni, oare nu putea să scoată izvor de apă din stâncă sau din nisip ca să-Şi potolească setea? Sigur că putea, dar, apa pe care o cere Hristos este viaţa noastră. Vrea ca omul să I se deschidă ca să locuiască în el, ca prin această sălăşluire să poată lua chip în om. Viaţa dumnezeiască nu se dă fără dorirea ei de către om, nu se dă cu silă, iar dacă vom fi puşi în situaţia să fim fântâni, să dăm din noi apă de băut, va fi această apă limpede, va fi apă pe care o găseşte omul la izvor? Mă tem că în mulţi dintre noi se află doar nămol. Sunt mulţi care nu au mai coborât în ei înşişi pentru a curăţa adâncul sufletului! Vedem prea bine că o apă stătută nu poate fi dăruită, pentru că ea nu curăţă trupul şu sufletul, ci, e urât mirositoare şi naşte boli. Aşadar, unde ne putem curăţi adâncurile noastre? Ceea ce rămâne uimitor e că după ce ne-am curăţat sufletul, de vom privi în noi, nu ne vom mai vedea chipul, aşa cum se întâmplă în lume, ci-L vom vedea pe Hristos, Cel Care şedea obosit lângă fântână (cf. Ioan 4, 6). Interesantă este oboseala care-i cuprinde pe oameni, dar, fără o anumită Oboseală, osteneala ne-ar dărâma şi nu am putea cunoaşte limitele noastre, iar, numai prin El, obosit pentru noi, primim puterea şi începem să trăim întru credinţă!

Dorinţa inimii o chinuia zi şi noapte pe femeia Samarineancă!

Iată, prin urmare, că femeia din Samaria avea o modestie rar întâlnită, prin care a atras atenţia tuturor cetăţenilor Siharului. Astfel, ea şi-a dovedit chemarea pentru propovăduirea credinţei şi iscusinţa, iar, conform tradiţiei, în deceniile care au urmat Învierii lui Iisus, prin pricepere şi râvnă roditoare, a mărturisit Credinţa, reuşind să ajungă la inima multora. Iisus ne arată nu doar cât de simplu şi firesc este să ajungem la inima celorlalţi, dar ne dezvăluie totodată posibilitatea nebănuită a mântuirii oamenilor printr-un exemplu simplu şi într-un limbaj obişnuit. Aşadar, prima persoană, pe care acest “Ostenit” o întâlneşte este o femeie samarineancă şi păcătoasă. Nu cei drepţi au nevoie de Doctorul sufletului, ci, aceia care sunt bolnavi. Iar Hristos a venit să cheme la convertire nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Discuţia care se leagă între cei doi, are în prim plan aspectul religios. Este de-ajuns faptul că Iisus, care cunoaşte foarte bine inima şi trecutul omului, nu tocmai curat în cazul de faţă, atinge numai cu o singură expresie cea mai profundă şi cel mai mult încercată latură a vieţii: Pofta! Nu cea materială, care aparent linişteşte şi după care această femeie doreşte să pară că aleargă zilnic la fântâna lui Iacob pentru a lua apă. Este vorba despre dorinţa inimii, iar această poftă o chinuia zi şi noapte pe femeia Samarineancă. Pentru a şi-o potoli, deja îşi schimbase de câteva ori “obiectul” iubirii ei, ajungând la…cinci bărbaţi (vezi Ioan 4, 18). Aşa se întâmplă şi în zilele noastre de multe ori, omul schimbându-şi des obiectul iubirii temporare, fiind incapabil de a alege ceea ce este veşnic, unic şi imuabil. Din cele relatate, reiese faptul că, ceea ce numim căsătorie, se termina foarte repede, fără ca noi să ştim că se întâmpla prin despărţire ori prin moartea soţului. Însăşi această dorinţă spre cele, aşa zise, cinci căsătorii legale, denotă prin conţinutul lor ceva neobişnuit, care nu constituie o componentă normală a vieţii. În cele din urmă, i se spune: “… cel, pe care îl ai acum, nu este bărbatul tău” (Ioan 4, 18). Femeia aceasta pierdută, veşnic înfometată de iubirea inimii, pe care până atunci nu o aflase încă la nimeni, ceea ce înseamnă că samarineanca se afla angajată neîncetat pe drumul căutării. Iisus Domnul ştia că femeia cu care vorbeşte era chinuită şi de alte dorinţe, în afară de sete, care contravin legilor morale lăsate de Dumnezeu omenirii spre respectare, iar acest lucru este legat tocmai de trecut.

«Eu sunt Acela, Cel care vorbeşte cu tine»!

Dar, Iisus mai vede în ea şi o altă dorinţă, aceea a Adevărului transcendent, dorinţa de a întâlni pe Cineva care cunoaşte răspunsurile la întrebările vieţii, care să poată îndepărta orice fel de dubii ce pot chinui sufletul omului, dar care să explice şi să înlăture tot ceea ce este rău, înlocuindu-l cu Binele dat de Dumnezeu prin harul său. Dar, cine ar fi crezut că această sărmană inimă pierdută este interesată de Dumnezeu? Nu este un secret că întrebările şi dubiile referitoare la credinţă se află în inimile multor oameni. Nu de puţine ori este bine să ştim că acestea mai există încă şi câţi dintre semenii noştri, dacă nu chiar noi înşine, sub influenţa lor, am început să căutăm Calea, câţi dintre noi, cu ezitări şi şovăieli, am cutezat să credem, înfăptuind pasul spre Dumnezeu! Iată, Iisus nu ignoră întrebarea adresată de către păcătoasa din Sihar, iar deodată vedem cum răspunsul ei bate foarte departe, peste posibilitatea de înţelegere a omului. El nu este destinat în exclusivitate numai pentru ea, ci, pentru toţi cei care se vor afla odată în faţa acestor întrebări referitoare la sensul şi forma credinţei noastre! Ştim că formele de cult exterior vor rămâne, pentru că omul nu este numai spirit, ci şi materie, un întreg, aşa cum este compus din materie şi spirit, el se află în faţa Lui Dumnezeu. Pentru a se exprima coerent, întotdeauna omul va avea nevoie de cuvinte, semne şi lucruri exterioare, chiar dacă există pericolul ca formele exterioare de cult privind venerarea lui Dumnezeu: deprinderi, ritualuri, limbajul, modul de rugăciune sau aducere a ofrandei, în loc să-i unească pe oameni, să-i conducă la dezbinare şi să-i răzvrătească unul împotriva altuia. Dar, oare, din acest adevăr femeia samarineancă a înţeles mult, sau cu totul altceva, dar, e bine să constatăm că în mod cert cuvintele călătorului necunoscut au adâncit în ea dorinţa, existentă deja în sufletul ei, cu privire la Dumnezeu, într-o măsură destul de mare. Ea crede că odată va veni plinirea timpurilor. “Ştiu, că vine Mesia, care se numeşte Hristos. Iar când va veni El, ne va arăta totul” (Ioan 4, 25). Atunci i s-a adresat ei cu acele cuvinte care pentru alţii au produs indignare: «Eu sunt Acela, Cel care vorbeşte cu tine» (Ioan 4, 26). Imediat, auzind aceste cuvinte, femeia şi-a lăsat ulciorul şi a alergat spre locul în care locuia. A adus înaintea Lui Iisus jumătate dintre locuitorii localităţii în care locuia, pentru că în acest fel a fost înfăptuit primul pas în religia spiritului şi a adevărului de către această femeie păcătoasă, care prin iubirea de adevăr devine asemenea fecioarelor înţelepte!

„Veniţi să vedeţi un Om care mi-a spus câte am făcut. Acesta este Hristosul”!

Asemenea lor, să ne îndreptăm în această Duminică spre acea fântână a Duhului Sfânt, pentru a lua apa din care, dacă va bea cineva, nu va înseta niciodată! Pentru aceasta, să ne smerim înaintea Domnului Dumnezeului nostru! Aşa cum n-au făcut-o iudeii împietriţi, care au lepădat pe Domnul şi, totodată, învăţătura Lui, să arătăm supunere faţă de Domnul, plecându-ne atotsfintei şi mântuitoarei Lui învăţături! Să lepădăm felul de a gândi pe care ni-l aduc firea căzută şi lumea vrăjmaşă Lui Dumnezeu! Să ne însuşim felul de a gândi cu care ne îmbie Domnul în Sfânta Sa Evanghelie! Să urmăm Adevărului, şi vom moşteni Adevărul, cel care slobozeşte mintea omenească din lanţurile nevăzute ale rătăcirii, în care l-a ferecat păcatul! Vedem cu toţii cum „vânează” Hristos sufletele noastre pe calea mântuirii! Vedem cât de mare este puterea credinţei noastre! Nu ne cere Mântuitorul decât două virtuţi principale: credinţă tare în Dumnezeu, şi pocăinţă, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căinţă şi înnoirea vieţii prin fapte bune. Pe amândouă acestea le-a îndeplinit femeia samarineancă, fiinţa păcătoasă care a crezut că Hristos este Mesia, Mântuitorul lumii! Şi-a recunoscut păcatele şi a cerut „apa cea vie”, adică botezul creştin, harul Duhului Sfânt şi învăţarea Evangheliei. Dar, nu s-a oprit aici, ci a căutat să adauge şi o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toţi, pentru fiecare creştin, adică, mărturisirea Evangheliei Lui Hristos. Căci, fugind în familie şi în satul natal, în cetatea ei, Sihar, umbla pe toate uliţele şi striga în auzul tuturor: „Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul”? Aproape că orice exegeză am adăuga, pare în plus, iar, fiecare dintre noi, bine ar fi dar, să ne ascuţim auzul, să fim atenţi întru toate, textele acestea curgând spre mintea noastră, doar atât că, de fiecare dată, asemeni unui diamant, în funcţie de faţa pe care ne-o întoarcem, ni se luminează un aspect sau altul al Evangheliei, iar întâlnirea cu Samarineanca, nu-i decât Credinţa izvorându-ne apă vie!

Prof. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here