În Sfânta Pericopă Evanghelică a Duminicii a 8-a după Rusalii, numită şi a înmulţirii pâinilor, vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni, numai cu cinci pâini şi doi peşti.
El vestea tuturor Cuvântul mântuirii, fiind înconjurat de o mare mulţime de oameni, bărbaţi, femei cu copii în braţe, bătrâni şi bolnavi de tot felul, iar dacă ne gândim bine, într-un chip desăvârşit, pare-se că minunea înmulţirii pâinilor se repetă pe pământ de la începutul zidirii şi până astăzi, ca o Liturghie permanentă a Creaţiei, când ştim că Dumnezeu hrăneşte cu pâine peste şase miliarde de oameni, câţi numără pământul.
Omul are nevoie de hrană sufletească !
Fiul Lui Dumnezeu are milă şi de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor, pentru că El se milostiveşte şi de suferinţele noastre trupeşti şi le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, ştiind că prin aceasta, oamenii se întorc mult mai uşor la pocăinţă. Aşadar, făcîndu-se seară, au venit la Dânsul ucenicii Lui şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea a trecut; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă prin sate să-şi cumpere hrană (Matei 14, 15). Ucenicii, văzând poporul obosit, flămând şi însetat, şi soarele asfinţit, au cerut Mântuitorului să înceteze cuvântul de învăţătură şi să lase mulţimea să se întoarcă în sate ca să mănânce şi să se odihnească. În acest fel, ucenicii cugetau mai mult omeneşte decât duhovniceşte, dar Mântuitorul a respins propunerea ucenicilor Săi prin cuvintele: Nu trebuie să se ducă!, adică, nu îndepărtaţi oamenii de la voi, că nu au unde se duce tocmai atunci când sunt obosiţi, bolnavi, flămânzi şi însetaţi trupeşte şi sufleteşte, când au nevoie de păstori buni, de cuvinte de mângîiere, de hrană duhovnicească. După ce ascultase cuvintele ucenicilor Săi, Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvântat pîinile, iar ucenicii, după ce au aşezat poporul pe iarbă, le-au împărţit mulţimilor pîinile şi peştii, pentru ca în final, după ce s-au săturat toţi cei care mâncaseră, ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, ucenicii au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline (Matei 14, 17-21), ceea ce înseamnă că Duminica aceasta freamătă de bucuria pe care orice ospăţ cu Hristos o dăruieşte sufletelor noastre! Să înţelegem că omul fiind format din două părţi, adică trup şi suflet, are în viaţă şi bucurii sufleteşti şi bucurii pământeşti, are şi ispite sufleteşti şi ispite trupeşti, dar, mai presus de toate, credem că are nevoie de hrană sufletească pentru mântuire şi de hrană trupească materială pentru a-şi menţine viaţa în trup. E bines ă reţinem că hrana cea dintâi cu care păstorii Bisericii sunt datori să-i hrănească pe credincioşi este învăţătura de credinţă ortodoxă, adică pâinea vieţii noastre, temelia Bisericii Lui Hristos, Cuvântul viu şi neschimbat propovăduit de Fiul Lui Dumnezeu şi de Sfinţii Apostoli, scris cu litere de foc în Sfânta Evanghelie. Din Cuvântul Său avem Credinţa curată în Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime închinat şi mărit, credinţa cuprinsă pe scurt în Crez şi mărturisită de două mii de ani de Biserica Ortodoxă şi de sfinţii ei slujitori, de atâtea ori apărată cu jertfa a milioane de martiri şi cu învăţătura tuturor Sfinţilor Părinţi şi Cuvioşi.
O pagină pilduitoare în pedagogia “pâinii care vine de sus”
Împărţirea pâinilor ne învaţă că tot lucrul se face cu binecuvântare, dar între binecuvântarea pe care o face Hristos şi cea pe care o facem noi, rămâne o diferenţă clară, ca între orice lucru pe care-L face Dumnezeu şi lucrul pe care noi îl săvârşim. Tot din icoana înmulţirii pâinilor identificăm faptul că împărţirea se face cu adâncă disciplină, într-o ierarhie instituită de realităţi, pentru că Hristos le dă Ucenicilor, iar Ucenicii mulţimilor, iar aici, Evanghelia fiind mai atentă în descrierea disciplinei “liturgice”, dacă vreţi, a momentului respectiv, descrie modul cum oamenii şedeau cete-cete jos pe iarba verde, ca o veritabilă “pedagogie” a hrănirii spirituale, deoarece, fără credinţă dreaptă, adică ortodoxă, nu putem face nici fapte bune şi, deci, nu ne putem mântui. Credinţa adevărată, vie, pe care o mărturisim prin cuvânt şi prin viaţa noastră, stă la temelia Bisericii şi a mântuirii neamului omenesc. Fericite sunt asemenea parohii care au preoţi buni, cu slujbe şi predici frumoase, izvorâte din credinţă, cu mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu şi pentru copiii lor, iar acolo, nu pot fi dezbinări religioase şi de familie, nici secte, nici beţii, nici alte grele păcate, ci, toţi vor fi un cuget şi o inimă înlăuntrul Bisericii Lui Hristos. Dar, ca să rămânem în sfera pâinii, ştim că toată structura mărturiei de credinţă ce are ca finalitate Euharistia, ne dovedeşte că aşezarea noastră în adunarea liturgic-dumnezeiască, mijlocirea, ascultarea cuvântului de învăţătură, mărturia, mărturisirea de credinţă, toate acestea, ca şi toată prezenţa reală a Mântuitorului Hristos, credem că toate la un loc, fac din aceasta icoană evanghelică o pagină de aur în pedagogia “pâinii care vine de sus”, a hranei sufletului nostru, smerenia care ne vine de la pâinea Cerească! Dacă am înţelege acest lucru, poate că am scăpa de o mulţime dintre ispitele care diluează teologia zilelor noastre. Căci scris este: “Nu pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat”. Lucraţi, nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne şi în viaţa veşnică pe care v-o va da Fiul Omului, “căci pe El Şi-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl”! Marea lecţie de luare aminte a Duminicii acesteia izvorăşte şi din faptul că Mântuitorul le cere Ucenicilor Săi să vadă dincolo de realitatea fizică, într-un spaţiu al veşniciei şi-al eschatologicului, realitatea dumnezeiască a mântuirii, tocmai ca să înţeleagă cuvântul care zice: “Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi, şi cel ce crede în Mine, nu va înseta niciodată”!
Un ospăţ la care pururea trebuie să mărturisim şi să credem
Deci, bunule creştin, socoteşte milostenia, nu ca o cheltuială, ci ca un venit, nu ca o pierdere, ci ca un câştig, căci tu dobândeşti prin ea mai mult decât ai dat! Iar, tu dai pâine şi dobândeşti viaţa cea veşnică, tu dai haină şi dobândeşti veşmântul nemuririi, tu îngăduieşti locuirea sub acoperământul tău şi dobândeşti împărăţia cerului, tu dai cele trecătore şi primeşti în locul lor cele ce trăiesc în veci. Da, când este vorba de a avea lucruri trecătoare, pământeşti, cu preţ ieftin, atunci noi suntem sârguitori şi râvnitori, dar când noi putem să ne agonisim aşa de uşor cele netrecătoare şi veşnice, întârziem şi ne trândăvim. Tu, omule, care trebuie să semeni un ogor mult mai nobil şi mai roditor şi să dai banul tău lui Hristos Însuşi, te împotriveşti, eşti greoi şi te dezvinovăţeşti cu sărăcia ta! Fă bine şi le dă săracilor din agoniseala ta, pentru ca atunci când vreodată tu însuţi nu vei putea să vorbeşti pentru tine, mii de buze să vorbească în locul tău şi milostenia să fie mijlocitorul tău, căci milostenia este banul de răscumpărare pentru sufletele noastre. Noi ajutăm pe cel nevoiaş, iar prin aceasta împăcăm pe Cel Preaînalt. De aceea, strămoşii noştri i-au pus pe săraci la uşile bisericilor, pentru ca privirea lor să mişte la compătimire şi pe cei mai nesimţitori şi mai neiubitori. Deci, oameni buni şi dreptcredincioşi, să reţinem că această înmulţire a pâinilor este repetiţia generală a Ospăţului Stăpânului Hristos, la care suntem chemaţi de fiecare dată “cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, ospăţ la care pururea trebuie să mărturisim şi să credem că El este cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu… Că El este Pâinea vieţii noastre! Să fim smeriţi şi să înţelegem că dacă fiecare ar mânca dintr-însa, poate nu ne-ar mai flămânzi sufletele altfel decât după cele ale lui Dumnezeu, cele care ne apropie de cuvântul Cuvântului, ca un semn că aşa-i mereu, după ce Pâinea cea Cerească vindecă tulburările noastre!
Prof. Vasile GOGONEA
