Pericopa Evanghelică a Duminicii a şasea de la Sfânta Înviere este numită şi cea a vindecării Orbului din Naştere, iar aici putem constata care este deosebirea dintre noi şi Iisus, pentru că mulţi n-au ştiut şi nici nu vor şti, până la sfârşitul lumii, că Iisus este Dumnezeu, iar vindecarea aceasta minunată a orbului din naştere, deodată face dovada dumnezeirii Lui şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale.
Ideea centrală este aceea de a scoate în relief DUMNEZEIREA LUI IISUS HRISTOS, de a arăta că, uneori, mai uşor îl mărturisesc orbii din naştere pe Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, decât cei care, deşi văd cu ochii trupeşti, nu cred în El. Cu alte cuvinte, Evanghelia vrea să ne arate că mai mare boală este necredinţa ca orbire spirituală decât orbirea trupească sau fizică, iar cei care se apropie de lumina credinţei, mai uşor se vindecă de orbirea trupească, decât de orbirea sufletească a necredinţei.
Orbul nu a strigat: „Iisuse, fie-ţi milă de mine”!
Evanghelia ne arată că acest orb care a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, a fost observat de către ucenicii Mântuitorului, dar, el nu a cerut nimic, nu a strigat ca un alt orb din Evanghelie: „Iisuse, fie-ţi milă de mine”, ci a fost doar observat de Mântuitorul şi de către ucenicii Săi care s-au întrebat dacă este orb pentru că a păcătuit el sau părinţii lui. Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns că nu au păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut orb, pentru ca să se arate în el lucrarea Lui Dumnezeu şi pentru a spulbera credinţa falsă a unora dintre farisei, că sufletul care a păcătuit mult, petrece încă o dată în lume în alt trup pentru a se curăţi sau izbăvi de păcate prin suferinţă. Deci, este respinsă de către Mântuitorul Iisus Hristos acea supoziţie că un om este pedepsit pentru păcatele altcuiva. Astfel, Iisus ne arată că potrivit Voii Lui Dumnezeu sunt şi oameni care suferă nu pentru păcatele lor proprii sau ale părinţilor, ci pentru ca să se arate în ei lucrarea Lui Dumnezeu, lucrarea de ridicare, de vindecare, de înnoire a vieţii, pentru că Fiul Lui Dumnezeu vindecă natura umană. Iar în acest orb pe care Mântuitorul l-a vindecat, într-adevăr, s-a arătat lucrarea Lui Dumnezeu, aceea că Iisus Hristos este Făcătorul lumii, că tot El este şi lumina lumii, adică sensul ultim al vieţii, al existenţei noastre, că El este dătătorul vederii trupeşti, dar şi dătătorul vederii sufleteşti, El este izvorul luminii celei văzute cu ochii trupeşti şi al luminii celei văzute numai cu ochii sufleteşti ai credinţei.
Harul pe care îl primim în fiinţa noastră.
Să nu uităm că adesea, în viaţa noastră, ne este greu să dăm sens suferinţei prin care trecem, nu înţelegem de ce şi pentru ce motiv suferim, dar mai târziu, dacă ne rugăm mult lui Dumnezeu şi ne apropiem în suferinţă mai mult de El, ni se desluşeşte şi înţelesul sau rostul suferinţei sau al încercărilor care păreau absurde, nedrepte, revoltătoare şi greu de suportat la un moment dat. Un lucru pe care am dori să-l subliniem este acela că Hristos vindecă pe orb cu cu propriul Său scuipat şi cu tina pământului, deşi El putea să vindece cu cuvântul, de departe, fără ca nimeni să nu Îl vadă fizic, în trup, dar, El preferă în acest caz să amestece pământul cu scuipatul Său cel dumnezeiesc şi să-l vindece pe orbul din naştere. În teologia ortodoxă, acest gest al Domnului este un fundament pentru Sfintele Taine pe care El le-a instituit, ceea ce ne arată că materia creată de Dumnezeu este proprie harului, că ea e penetrată de harul pe care îl primim în fiinţa noastră, numai să avem ochi să vedem şi inimă să simţim toate acestea. Cu toţi, vedem aici minunata lucrare şi pedagogie a Mântuitorului Iisus Hristos, care foloseşte chiar oameni infirmi şi bolnavi ca să-l mărturisească pe El, în timp ce mulţi oameni sănătoşi trupeşte, ca şi cei ce se cred desăvârşiţi, se opun Lui, se împotrivesc Lui sau nu au capacitatea spirituală de a simţi prezenţa Lui Dumnezeu.
Cine sunt orbii cei adevăraţi?
Marea învăţătură care se desprinde este aceea că orbii adevăraţi, nu sunt cei care nu văd, ci, aceia care nu simt prezenţa Lui Dumnezeu, cei care nu au milă, care nu simt iubire, care nu plâng şi nu se pătrund pentru nedreptate, care nu compătimesc şi care nu se sfinţesc ca să perceapă prezenţa plină de măreţie a Lui Dumnezeu în oameni şi în lumea Sa. Toţi suntem orbi, mai mult sau mai puţin, pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar cel care spune că nu are păcat, nu îşi vede căderea, ci şi-o adulează. Să amintim că orbul vindecat e trimis la apa ascultării, e trimis să asculte şi să vadă, iar acolo se spală şi vede, dar, nu pentru că s-a spălat în Siloam vede, ci pentru că fusese atins de mâna Domnului, Care îndreaptă toate şi le face pe toate spre slava Sa! Ce ipostază copleşitoare, plină de bucurie, când fostul orb are parrisia înaintea fariseilor, are îndrăzneala pe care o dau certitudinile din viaţa sa! Deci, omule, când ştii din experienţă care e adevărul, atunci ai îndrăzneala pe care o dă experienţa, îndrăzneală care nu trebuie să devină obrăznicie, fiind vorba de o cutezanţă abilă, nu o cutezanţă trufaşă. Apărarea credinţei nu se face cu versete, cu injurii, ci cu mărturia certitudinilor din viaţa noastră, cu evlavia şi adevărul adânc al vieţii!
Prof. Vasile GOGONEA
