Dumnezeu ne tămăduieşte de osânda păcatului sufletului

161

vindecarea-paraliticuluiÎn Pericopa Evanghelică a Duminicii a 6-a după Rusalii, cea a Vindecării slăbănogului din Capernaum, parcă suntem purtaţi pe cărarea minunatelor vindecări ale Mântuitorului, pentru că Îl vedem pe Iisus Hristos vindecând un slăbănog (un paralitic), iar totul ne demonstrează că finalitatea acestui act minunat, nu este vindecarea fizică, ci mântuirea sufletului.

 

 

Această minune este relatată de cele trei Evanghelii Sinoptice (Mat. 9, 1-8 ; Marcu 2, 1-12, Luca 5, 17-26), iar aici suntem impresionaţi de ceea ce trezeşte admiraţia mulţimilor, care aleargă la El din toate părţile, ca un semn că noi Îl putem trăi pe Dumnezeu, Cel Care Se poate coborî în inima omului prin energiile care nu sunt altceva decât, aşa cum le numeşte Părintele Dumitru Stăniloae, “zâmbetul lui Dumnezeu faţă de oameni”. De aceea, Duminica aceasta are o importanţă deosebită, legată de adevărul că “Dumnezeu nu este o idee, că nu trebuie să ne raportăm la credinţă ca la un simplu set de convingeri, ci, Dumnezeu trebuie să devină o realitate care să pătrundă în viaţa noastră zi de zi”!

“Fiule, iertate sunt păcatele tale”!

După Sfântul Evanghelist Matei, acest episod se petrece la întoarcerea din ţinutul Gadarenilor, când Iisus vine acasă, în Capernaum, acolo unde locuieşte, probabil împreună cu mai mulţi ucenici (sau cu toţi). Casa se umple de oamenii care vin să-L asculte sau doar să-L vadă, pentru că faima Lui s-a răspândit foarte repede. Nimeni în Israel sau în lumea întreagă nu făcuse vreodată ceea ce făcuse El, nici nu spusese ce spusese El. Mulţimi vin din toată Galileea, din Iudeea şi din Ierusalim. Sunt acolo « fariseii şi cărturarii » (Sf Luca), cu alte cuvinte învăţătorii Legii. În faţa Lui este adus un slăbănog, întins pe un pat purtat de patru bărbaţi. Paralizia este, ca şi lepra, unul dintre marile simboluri ale căderii omului, ale păcatului. Omul căzut şi-a pierdut libertatea (autonomia) şi putinţa de a făptui, adică de a crea, însuşiri care sunt oglindirea lui Dumnezeu, devenind robul păcatului, rob lui însuşi, rob demonilor, fiind redus la neputinţă. Dar mulţimea e aşa de numeroasă că nici măcar nu se poate intra în casă. Atunci, în loc să renunţe, oamenii dau dovadă de inteligenţă şi fac un lucru uimitor: se caţără pe casă pe scara dinafară şi ajung pe acoperiş! Apoi, fac o gaură în acoperiş, dând la o parte ţiglele, şi coboară targa cu ajutorul frânghiilor, deasupra locului în care se găsea Iisus. Scena poate stârnea râsul, de parcă slăbănogul era coborât din Cer. Este o imagine mişcătoare a omului căzut: omul a căzut din locurile cele cereşti, adică din apropierea lui Dumnezeu, în praf şi ţărână, în pământul din care a fost scos. Hristos rămâne uimit de credinţa oamenilor. Un asemenea efort de imaginaţie pentru a putea să se apropie de El, de rabbi Ieshouah, presupunea într-adevăr credinţa în El, în puterea Lui dumnezeiască, în puterea vindecării care sălăşluia în El! De fapt, credem că aici e miezul lucrurilor. Pe când toţi se aşteptau la vindecarea fizică a slăbănogului, Hristos spune un cuvânt care descumpăneşte total pe cei prezenţi : “Fiule, iertate sunt păcatele tale”! Hristos foloseşte această ocazie pentru a face o nouă revelaţie, uimitoare, de neînchipuit : şi anume, că are puterea dumnezeiască de a ierta păcatele. De altfel, cărturarii nu s-au înşelat: «Cine poate ierta păcatele afară de singur Dumnezeu?», îşi spun ei în gând. Judecata lor este dreaptă. Dar în loc să se cutremure de bucurie, încredinţaţi că rabbi Ieshouah era Mesia şi că ochii lor, în sfârşit, Îl vedeau, ei spun că Iisus «huleşte», adică vorbeşte împotriva lui Dumnezeu, ia locul lui Dumnezeu, se «joacă de-a Dumnezeu»!

“Ca să ştiţi că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele”!

Acesta este momentul când ni se dezvăluie unul dintre marile păcate ale Omului, unul dintre cele mai mari, pentru că se vădeşte la mulţi oameni, la aceia care se consideră că sunt specialişti în religie, învăţaţi, cei care îndrăznesc să spună că ştiu totul, mai bine chiar decât Dumnezeu. Preferă propriile lor cugete cugetelor lui Dumnezeu, vor să primească pe Dumnezeu, dar vor un Dumnezeu după cugetele, după dorinţele şi cultura lor, punându-se pe ei în locul lui Dumnezeu. Cărturarii cunosc Biblia pe dinafară, dar nu au văzut că rabbi Ieshouah, din Capernaum, era Însuşi Mesia. Aceasta, ei nu au vrut să vadă! Atunci, Domnul, care citea în inimile tuturor oamenilor, îi ceartă. Şi face un lucru uimitor: vindecă pe slăbănog chiar în clipa aceea, însă, pentru a dovedi că are cu adevărat puterea dumnezeiască de a ierta. Şi explică lucrul acesta cu simţ pedagogic: «ce este mai uşor a spune: iertate sunt păcatele tale sau ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă?». Desigur, (toată lumea) poate gândi că iertarea rostită cu gura, nu e decât o vorbă care nu angajează la nimic, din moment ce nimeni nu poate verifica. Dar o vindecare e un lucru văzut, nu se poate discuta. Şi atunci, «ca să ştiţi că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele, zic ţie: scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta». Vindecarea uimitoare a slăbănogului arată puterea dumnezeiască a Lui Hristos de a ierta păcatele, arată că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Mesia, ceea se revelează ca o dovadă de necontestat. O asemenea revelaţie este de o nemaipomenită însemnătate, pentru că este cu mult mai mare decât vindecările şi dezlegările săvârşite până acum, care într-o anumită măsură au putut fi săvârşite mai înainte şi de unii oameni, prin puteri fireşti, printr-un har personal sau prin practici magice. Iată, aici ne aflăm într-un alt plan, pentru că puterea iertării este numai dumnezeiască. Ceea ce este de mirare şi de mare însemnătate, că Hristos spune: «Fiul Omului are puterea…», adică această putere se împlineşte, se manifestă, în firea Sa omenească, prin Duhul Sfânt. Este vestirea unui dar nepreţuit, pe care El îl va face Apostolilor Săi: acela de a dezlega păcatele oamenilor, putere dumnezeiască transmisă episcopilor şi preoţilor până astăzi. Această întâmplare a schimbat cursul istoriei omeneşti, datorită faptului că la trei ani înainte de Înviere, Hristos arată că Omul nu a fost alungat din Rai pentru totdeauna, că poate dobândi împăcarea cu Dumnezeu.

Adevărata credinţă merge numai împreună cu dragostea!

Da, oameni buni, aceasta este una dintre nenumăratele minuni ale Domnului. Dar, câte, oare, vor fi văzut contemporanii Săi? La câte vor fi fost martori şi vor fi povestit mărturisind lumii, aşa cum evanghelistul Marcu are grijă să amintească: „ Asemenea lucruri n-am văzut niciodată!”. Credinţa nu cunoaşte bariere, obstacole, iar, dacă un drum se închide, atunci caută o altă cale, o altă ieşire din impas… Şi o găseşte! Cei patru bărbaţi s-au urcat pe acoperişul casei, trăgând după ei pe prietenul lor bolnav şi s-au apucat să desfacă o parte din acoperiş, apoi l-au coborât pe paralitic în casă. Ne putem imagina uimirea celor dinăuntru, când au văzut acoperişul deschizându-se şi un om bolnav coborât în mijlocul modestei încăperi? Probabil că unii au şi cârtit, deranjaţi de insistenţa celor patru. Domnul Iisus le-a văzut credinţa şi s-a milostivit de prietenul lor, pentru că El a văzut şi altceva, că adevărata credinţă merge numai împreună cu dragostea! Când cei patru s-au hotărât să meargă să-L vadă pe Hristos, ei şi-au amintit mai întâi de prietenul lor aflat în suferinţă. Ei şi-au făcut timp pentru acela şi s-au hotărât să facă un efort în plus, ca să îl aducă şi pe el la Iisus. Dumnezeu iubeşte astfel de oameni, cărora le pasă de ceilalţi. Adresându-se suferindului, Mântuitorul a rostit nişte cuvinte care i-au uimit pe toţi, iar pe unii chiar i-a scandalizat:” Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”. Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu? I-a spus „fiule” cu dragoste, cu compasiune. Dar a şi văzut până în adâncul sufletului său, căci acolo se afla izvorul suferinţei lui. Chinurile păcatelor şi vinovăţia acestui tânăr erau de fapt cauza neputinţei sale trupeşti. De aceea, Iisus a vindecat cauza primă, boala păcatului! Păcatul este cea mai cumplită „paralizie”, una spirituală. Păcatul paralizează pe om, îi slăbănogeşte trupul, dar, îi împietreşte sufletul. Iisus a venit printre noi, pentru a tămădui astfel de paralizii, pentru a restaura firea omenească decăzută. Dar şi pentru a arăta oamenilor cine este El, de fapt. Cei care cârcoteau împotriva Lui, tocmai această întrebare nu şi-o puneau: „cine este de fapt Iisus?” L-au acuzat de blasfemie, motiv pentru care aveau să-L şi răstignească. Dar, ei nu au înţeles, din acel noian de miracole, că Cel ce făcea în faţa unei lumi întregi lucruri nemaivăzute, era Acela care avea putere să ierte şi păcatele lumii! Era Fiul Lui Dumnezeu! Aceasta e o minune din care putem învăţa multe, din care trebuie să luăm aminte, mai cu seamă la noi înşine. Prin puterea şi iubirea Aceluiaşi Hristos, putem şi noi astăzi să ne ridicăm dintr-o stare de paralizie a minţii, de slăbănogire a trupului şi a sufletului, pentru a păşi într-o viaţă nouă, deplină!

Prof. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here