Din Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXV-a după Rusalii, unde se vorbeşte despre Pilda samarinenului milostiv, vom constata că perspectiva pe care o deschide această parabolă conţine şi o serie de elemente specifice, deoarece exprimarea directă se îmbină cu cea indirectă, pentru a reliefa un adevăr abstract prin mijloace concrete, mai ales că universul care ni se deschide se dovedeşte foarte larg, poate mai larg decât noi am putea surprinde la prima desluşire a textului sfânt!
Astfel, în toate învăţăturile și faptele Sale, Mântuitorul ne-a oferit nenumărate perspective de a înțelege și de a conștientiza condiția noastră ca oameni, iar felul în care El ne-a expus adevărurile Sale de credință este unul potrivit modului și nivelului nostru de înțelegere. Or, Pilda Samarineanului milostiv a fost rostită tocmai în contextul unei provocări a unui învăţător de lege care încerca să-L ispitească pe Iisus. Nu de puține ori, cărturarii și fariseii au încercat să-L “prindă” pe Mântuitorul “în cuvânt”, dar niciodată nu au avut sorți de izbândă, mai ales că ar fi fost paradoxal şi de neînţeles ca Însuși Logosul lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat, să fie “prins” în cuvântul pe care îl rosteşte un biet muritor! Vedem că legiuitorul sau învăţătorul de lege, ca un fiu vitreg al veacului său, în care dispreţul şi ura pentru ceilalţi predominau, a pus Mântuitorului întrebarea: “Şi cine este aproapele meu”? Desigur, la o întrebare vicleană, obişnuit, nu se răspunde decât subliniindu-se viclenia, dar, Iisus răspunde neobişnuit de frumos, ca şi când întrebarea ar fi izvorât din cea mai existenţială sinceritate, probabil şi pentru că aici era pusă problema vieţii veşnice! Iată o distincţie şi o nobleţe sufletească, imposibil de imaginat la omul muritor pe care îl ştim cu toţii, mai ales dacă vom afla că Mântuitorul va răspunde printr-una dintre cele mai frumoase, mai înduioşătoare şi mai cunoscute parabole ale Sale, prin Pilda Samarineanului milostiv.
Şi Iisus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu asemenea”!
Pilda ne spune că “un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, l-au rănit lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, a trecut şi un levit şi văzându-l, a rămas nepăsător. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă; apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi i-a purtat de grijă. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei, zicându-i: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi” (Luca 10, 30-35). Desigur, Pilda este uşor de înţeles, dar cum Iisus este acela care îl întreabă pe învăţătorul de lege: “care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: “Cel care a avut milă de el”. Şi Iisus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu asemenea”! Este cuvântul cu care se încheie această pildă, şi, desigur, cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei, pentru a ne oferi învăţătura de credinţă că Dumnezeu ne miluieşte pentru a fi şi noi milostivi cu semenii noştri. Mântuitorul ne mai spune: “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mat. 22, 40), iar Sf. Evanghelist Marcu precizează că “mai mare decât aceasta, nu este altă poruncă”. Aşadar, fraţi creştini, dacă realizăm că suntem angajaţi unii faţă de alţii, se schimbă fundamental toată existenţa noastră monotonă şi oarecum repetitivă! Nimenea nu poate face binele absolut, om fiind, mărginit fiind, pentru că nu poate face bine pentru toată lumea aceasta! Fiecare dintre noi facem bine acolo unde suntem, unde ne este rostul, unde-i familia noastră, comunitatea noastră, obştea noastră. Acolo trebuie să aducem ceva şi să adăugăm ceva prin faptele noastre, la ceea ce nu este, la ceea ce n-ar fi posibil, dacă nu am fi şi noi. De fapt, oameni buni, în toate pildele Sale, Hristos Domnul ne învaţă că iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt una şi aceeaşi virtute, fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele: Dumnezeu, Tatăl Ceresc! Pe lângă iubirea cu care trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, Mântuitorul ne porunceşte, prin aceste cuvinte, să iubim pe aproapele nostru. Această iubire de aproapele, Mântuitorul nu numai că ne-o porunceşte, dar, El însuşi ne-a dovedit-o prin pilda minunată a vieţii Sale!
Ştim că adesea ne întrebăm şi noi: “Cine este aproapele meu”?
Vedem foarte bine că Mântuitorul, cunoscând mișelia acestui cărturar fariseu, nu îi dă un răspuns tranşant, ci îl face pe să-și răspundă el însuşi, îl confruntă cu legea pe care el o învăța şi o predica în popor. Poate că răspunsul îl știm cu toții: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”! Cărturarul-fariseu a fost învins cu propriile sale arme. Mântuitorul îi arată că soluția salvatoare i-a fost la îndemână tot timpul, iar scriptura ne spune că legiuitorul fariseu “voind să se îndrepteze pe sine”, îi adresează Mântuitorului o altă întrebare, și anume: “Cine este aproapele meu”? Grea întrebare şi greu răspuns, oameni buni! Oare, câți dintre noi am putea să răspundem obiectiv? Câți am putea să ne identificăm aproapele? Cei mai mulți dintre noi, am fi înclinaţi, probabil, să-i nominalizăm pe părinții noştri sau pe prieteni ca fiind cei apropiați, sau pe cineva cunoscut, nu-i aşa? Cu toate acestea, Mântuitorul ne oferă o viziune pe care numai El o poate aduce înaintea noastră, dând un răspuns, pe cât de clar, pe atât de încărcat de sensuri duhovniceşti. Dar, au trecut mai bine de 2000 de ani de când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a istorisit parabola aceasta a omului căzut între tâlhari, iar cu toate acestea, de atunci şi până astăzi, o mulţime de oameni au căzut şi cad mereu între tâlharii nu numai trupeşti, ci şi sufleteşti, pentru că sunt mulţi creştini care nu înţeleg cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii. Pe mulţi îi duce în rătăcire nepăsarea preotului, care a trecut pe lângă omul lăsat de tâlhari, aproape mort. Mulţi zic, dacă un preot a putut să fie fără milă faţă de un biet nenorocit, atunci ce se mai poate spune despre ceilalţi oameni? Omul căzut între tâlhari este tot neamul omenesc, Ierusalimul este raiul, fericirea cea veşnică, iar Ierihonul este lumea aceasta pământească şi plină de păcat. Într-un fel, Ierusalimul mai înseamnă aici înălţare la mântuire, iar Ierihonul înseamnă coborâre şi neascultare, asocierea cu păcatul şi cu demonii iadului, mai ales că aceşti demoni l-au dezbrăcat pe om de fericirea de care se bucura în rai. Nu numai atât, ci i-au făcut şi răni, adică l-au cufundat pe om în păcate grele, căci precum rana sapă în trupul omului, tot aşa păcatul răneşte sufletul său! Dar, Doamne, ştim că adesea ne întrebăm şi noi “Cine este aproapele meu”? Răspunsurile noastre la această întrebare, dacă sunt sincere şi analizate cu obiectivitate, ne vor arăta că de multe ori, chiar noi punem limite şi delimitări: acesta este aproapele meu, acesta nu este, pe acela cu care avem legături de sânge sau legături sufleteşti, îl considerăm mai aproapele nostru decât pe un străin de care nu ne leagă nimic.
Dar, cui aş putea eu să-i fiu aproapele?
Ca o lecţie a mântuirii, Dumnezeu ne miluieşte, pentru a fi şi noi milostivi cu alţii, mai ales că pentru Iisus, orice străin, prieten sau nu, cunoscut sau nu, frumos sau nu, bogat sau nu, este un frate. Noi creştinii, care ne străduim să-L urmăm pe Iisus Hristos, ar trebui să reformulăm întrebarea învăţătorului de lege. Nu, cine este este aproapele meu, ci, cui aş putea eu să-i fiu aproapele? Întrebarea trebuie să mă privească mai întâi pe mine, şi abia după aceea pe aproapele meu. Eu trebuie să caut să fiu aproapele oricui are nevoie de ajutor, iar nu invers! Formulând astfel întrebarea, vom constata că pentru categoria aproapelui meu, nu există grade de comparaţie, iar pentru categoria departelui, nu mai este loc de întoarcere. Minunată întrebarea la care trebuie să aflu, cui îi pot fi eu aproapele, mai ales că singurul criteriu ar fi fiind nevoia de ajutorul nostru! Tuturor celor care au nevoie de ajutor, noi suntem mandataţi de Învăţătorul şi Mântuitorul nostru să le fim aproape, ascultând şi urmând îndemnul: “Mergi şi fă şi tu asemenea”! Dacă ne trezim la realitatea crudă în care trăim, poate că mereu ne vom întreba şi vom repeat cu obstinaţie: Oare, de ce preotul şi levitul nu au fost mişcaţi de priveliştea omului rănit şi prădat de tâlhari? Fiindcă legea care-i obliga la aceasta, ca slujitori ai templului, nu cuprinsese îndeajuns fiinţa lor apăsată de păcat! Ei erau nişte cunoscători ai legii, dar nu şi plinitorii ei, pe când Samarineanul milostiv, chiar dacă făcea parte dintr-un neam urât de evrei, s-a oprit, i-a legat rănile, l-a dus pe rănit la o gazdă din apropiere, l-a îngrijit o noapte întreagă, iar a doua zi plecând, a lăsat pe rănit în seama gazdei, adresând rugămintea de a avea grijă de el şi făgăduind să restituie la întoarcere toate cheltuielile, fără să se întrebe, de ce neam sau religie este rănitul! Oarecum retoric, ne vom întreba: de ce Samarineanul are milă, când se opreşte şi leagă rănile? Fiindcă sufletul lui, descătuşat de ură împotriva celor de alt neam, se lăsase cuprins şi încălzit de iubire. Fapta bună a izvorât din acest suflet precum aburul se ridică limpede şi cald din pământul încălzit de soare! Să luăm aminte, că tineri sau bătrâni fiind, tari sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, oricum am fi, putem împlini porunca cea mare a iubirii aproapelui nostru! Şi chiar dacă ne-am ruga lui Dumnezeu în fiecare zi, dimineaţa şi seara, chiar dacă am lăuda pe Dumnezeu recitând în fiecare zi toate rugăciunile pe care le ştim, chiar dacă am împărţi toate bunurile noastre celor lipsiţi, nici una din aceste fapte nu valorează atât de mult înaintea lui Dumnezeu, dacă nu vom avea în noi dragoste şi milă faţă de cel de lângă noi! Acolo unde nu există iubire, nu este pace, nici siguranţă, iar acolo unde iubirea aduce pace în suflet, linişte şi siguranţă, acolo este Dumnezeu, Cel Care ne miluieşte ca să fim şi noi milostivi cu alţii!
Prof. Vasile Gogonea
