Pericopa Evanghelică a Duminicii a 33-a după Rusalii, a Vameşului şi a Fariseului, prin subtilitatea mesajului pe care îl transmite, pare că ne învaţă miracolul înţelepciunii îndumnezeite prin credinţă, străluminarea revelaţiei răsărind ca dintr-o carte a răsfoirii unui univers tainic al firii omeneşti, pentru a desluşi că Iubirea preacurată şi însetată de Dumnezeu primeşte în fiecare dintre noi o putere curăţitoare faţă de raporturile noastre cu lucrurile şi cu celelalte persoane.
Înţelegem, astfel, că Dumnezeu nu poate fi redus de mintea omenească la cercul strict determinat al unei puteri supranaturale, o entitate închisă de cineva cu obstinaţie în graniţe strâmte, ca să slujească numai unei singure persoane, ci El Se dăruieşte numai în măsura în care sufletul smerit al fiecăruia dintre noi Îl primeşte în comuniune cu toţi ceilalţi!
În Dumnezeu vedem lucrurile şi persoanele dincolo de limitările lor umane
Evanghelia Duminicii din prima săptămână a Triodului este o pildă pe care Iisus o spune unora care se credeau drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii, aceia care erau consideraţi farisei, contemporani cu Mântuitorul, care încercau să respecte cât mai bine cu putinţă poruncile şi prevederile legilor, fiind consideraţi de restul poporului nişte oameni sfinţi datorită grijii lor de a respecta legile divine. În schimb, vameşii erau cei care se ocupau cu strângerea taxelor impuse şi erau dispreţuiţi de popor. Cele două personaje ale pericopei sunt văzute ca fiind total opuse din punct de vedere social, fariseul fiind un om respectat, iar vameşul fiind un om dispreţuit. Dar, cu toate acestea, Iisus ne atrage atenţia că, de fapt, ceea ce contează este modul în care ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, precum şi modul în care ne rugăm, pentru că fariseul este mulţumit de sine şi-i vorbeşte lui Dumnezeu despre calităţile sale, iar vameşul, în schimb, este umil, recunoaşte că este păcătos şi-i cere lui Dumnezeu îndurarea sa divină. Aşadar, cei doi bărbaţi au mers la templu ca să se roage, separându-se de lumea agitată, iar în acest fel, ei se cufundă în rugăciunile lor, fără să bănuiască faptul că îi vom urmări în timp ce se roagă, pentru că avem destul de multe de învăţat de la ei. Astfel, a te apropia de Dumnezeu şi a te deschide Lui înseamnă curăţire, pentru că în Dumnezeu noi vedem lucrurile şi persoanele dincolo de limitările lor strict umane şi chiar profane, în legătură unele cu altele, iar pe noi înşine în comuniune cu ele. Prin urmare, aceşti doi oameni au urcat la templu, iar atitudinea lor a diferit în această vreme în mod surprinzător. Mântuitorul, ca un mare doctor al sufletelor, nu priveşte la faţa omului ci la sufletul lui, dacă este sau dacă nu este smerit. Starea inimii vameşului diferă de cea a fariseului, pentru că tot ceea ce spunea fariseul era adevarat, dar starea inimii lui nu era una de smerenie! El era plin de sine şi de aceea nu mai era loc în inima lui de prezenţa lui Dumnezeu. El nu-I mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a ajutat să săvârşească multe fapte bune, ci îi mulţumeşte că nu este ca toţi ceilalţi oameni, ceea ce e o mulţumire sub formă de judecată. Adică, nici cel care se afla lângă el nu era cruţat, dar nici pe acela care se afla în rugăciune alături de el, incluzându-l în categoria oamenilor care nu merită nici o atenţie. În acest fel, pilda ne aduce înainte două aşezări sufleteşti, două firi opuse: aceea a vameşului, pe care trebuie să tindem s-o agonisim, pe de o parte, iar pe de altă parte, cea a fariseului, de care se cuvine să ne ferim şi să fugim, pentru că smerenia şi pocăinţa vameşului sunt pavăza împotriva diavolilor, iar mândria şi îngâmfarea fariseului, un început al păcatului!
În această Duminică începe Triodul, adică pregătirea pentru Înviere
Vedem că smerenia face lucrător harul din om, iar lucrarea harului este deschiderea cea bogată a tuturor virtuţilor. Dar, aşa cum perfida mândrie se dovedeşte izvor a toată răutatea, smerenia este izvorul a toată virtutea! Să desluşim, oameni buni, că în această Duminică începe Triodul, adică pregătirea pentru Paști, iar în tot acest drum al pregătirii sufleteşti, vom fi când vameși, când farisei, altfel spus, când smeriţi, când infatuaţi! Însă, sfințenia nu e suma locurilor în care n-am cedat păcatelor, ci e forța duhovnicească a iubirii pentru Dumnezeu, poate aceea care nu ne lasă de a pactiza interior cu necurăția, cu lipsa de frumusețe a sufletului nostru! De atâtea ori vedem că nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică smerenia în credinţă a omului, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Pe de altă parte, credinţa unei persoane este susţinută de credinţa altor persoane, iar în aceasta apare importanţa covârşitoare a Liturghiei şi a fiecărui cult public. Cu multă părere de rău, constatăm în societatea de astăzi o slăbire a credinţei, un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Se poate ca noţiunea de societate secularizată să nu dezvăluie o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale şi de mare încercare. Dar, pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influenţei nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra înălţarea rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul smereniei şi al pocăinţei în faţa Lui Dumnezeu! În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi, acest mediu este un factor de răcire, de îndepărtare şi de izolare fariseică, de aplecare spre bogăţii materiale, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere, fiindcă Dumnezeu ne luminează calea şi ne îndreaptă sufletul smerit! Când privim tabloul acestei lumi bântuite de criza economică şi morală, fără îndoială, lucrurile şi persoanele pot fi văzute şi într-o manieră superficială, atunci când sunt privite numai pentru a fi posedate şi pentru a aduce plăcere, când urmărirea lor ne antrenează în griji nesfârşite.
A te apropia de Dumnezeu şi a te deschide Lui înseamnă curăţirea sufletului
De aceea, credem că e bine să vorbim despre necesitatea de a ne elibera de grijile şi de tulburările pe care ni le provoacă lucrurile sau chiar întâlnirile cu persoanele rătăcite. Dar, prin aceasta, să nu manifestăm un dispreţ voalat faţă de făpturile lui Dumnezeu, ci necesitatea de a învăţa să privim cu un ochi curăţit de ceaţa păcatului fiinţa lor creată de Dumnezeu, de a învăţa să le percepem ca pe nişte cuvinte divine întrupate şi ca pe nişte căi pe care Dumnezeu vrea să ne ridicăm la El. Iubirea de Dumnezeu primeşte în sinele nostru o putere curăţitoare faţă de raporturile noastre cu lucrurile şi cu celelalte persoane, pentru că Dumnezeu nu poate fi închis de nimeni în vase strâmte şi gâtuite, ca să slujească numai unei singure persoane, ci El Se dăruieşte numai în măsura în care fiecare Îl primeşte în comuniune cu toţi ceilalţi. Astfel, a te apropia de Dumnezeu şi a te deschide Lui înseamnă curăţire, pentru că în Dumnezeu noi vedem lucrurile şi persoanele dincolo de limitările lor, în legătură unele cu altele, iar pe noi înşine în comuniune cu ele. De aceea, când Bunul Dumnezeu ne luminează calea şi avem sufletul smerit, această ofrandă a reprezentărilor lucrurilor adusă Lui Hristos, pare că se identifică pe deplin cu intrarea lor în profunzimea cea mai lăuntrică şi cea mai sensibilă a fiinţei noastre. Nu putem şti ce e smerenia și nici un crâmpei din ceea ce este infatuarea și lipsa de recunoștință, până nu ne curățim de patimi, până nu privim limpede, profund, în sinele nostru lăuntric, pentru că smerenia nu e doar părerea smerită despre noi înşine, ca o sumă a tuturor greșelilor și neputințelor noastre, după cum infatuarea nu se confundă cu înălțarea minții și cu o părere călduță despre noi înșine! Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească necontenit credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate în oglinda sufletului său, poate deveni el însuşi un izvor pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta, el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinţei şi a rugăciunii! Cu alte cuvinte, el poate ajuta lumea din jurul său ca să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie. Şi un om genial are motive serioase de infatuare, dar dacă începe să se creadă mare la modul negativ, prin aceasta el uită că măreția artei lui e numai Darul Lui Dumnezeu! În loc de concluzie, omule, dacă Dumnezeu ne luminează calea, a te smeri cu adevărat înseamnă să te umpli în suflet de o mare pocăință, de multe vederi dumnezeiești, de multă sfințenie, ca să poţi înțelege mai bine, cât de mic ești pe lângă Dumnezeul Slavei!
Profesor, Vasile Gogonea
