Pericopa Evanghelică rânduită a se citi la Sfânta Liturghie, în Duminica a 4-a dupa Rusalii, ne relatează una dintre cele mai impresionante minuni săvârşite de Mântuitorul, anume vindecarea slugii sutaşului, o minune plină de înţelesuri duhovniceşti, având un caracter profund filantropic şi în acelaşi timp un caracter misionar,
deoarece vindecarea unui om bolnav, de alt neam decât cel evreu şi de altă religie decât cea iudaică, are un caracter misionar simbolic, prevestind faptul că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos va fi propovăduită la toate popoarele lumii, pentru că Dumnezeu iubeşte deopotrivă toţi oamenii.
“Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu” !
Domnul nostru Iisus Hristos era în al doilea an al vieţii Sale publice şi lumea îl admira, chiar şi păgânii, fiindcă Învăţătura Sa, deşi era simplă, era luminoasă, iar prin Puterea Sa supraomenească, doar când rostea un cuvânt minunat şi tămăduitor, toate Îl ascultau şi Se supuneau la gestul şi la glasul Său minunat. Mai presus de toate, Iisus era bun, milos către cei în suferinţă, îngăduitor cu cei slabi, dăruitor cu cei săraci, iar în Evanghelia aceasta, vedem că un sutaş, un căpitan roman ce staţiona în Capernaum cu oastea sa, apelează în mod public la Isus, cu gândul să-i vindece sluga grav bolnavă. Astfel, după ce Iisus Îşi termină predica de pe munte, se sculă şi trecu prin mijlocul mulţimii urmat de ucenicii Săi şi intră în Capernaum, iar sutaşul, auzind că vine Domnul Hristos şi ştiind câte minuni săvârşise, s-a adresat fruntaşilor poporului evreu, ca să-L roage pe Iisus să-i vindece servitorul. Aceştia au mers la Iisus şi-I ziseră: “Acest om merită să-i faci ce cere, căci el iubeşte neamul nostru şi el a clădit şi sinagoga noastră”. Iisus plecă împreună cu ei şi, când era aproape de casa sutaşului, acesta îi ieşi înainte şi-I zise: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce; şi celuilalt: vino, şi vine; şi slugii mele: fă aceasta, şi face”. Acest căpitan păgân, cu sinceritate şi îndrăzneală, declară că nu se simte vrednic de a primi o personalitate aşa de înaltă în casa sa. Smerenia acestui om era mare, dar şi mai mare era credinţa lui, pentru că este unul dintre acei păgâni care înţelege cu inima şi cu banii săi a zidit marea sinagogă din Capernaum, ceea ce dovedeşte că era bogat şi vedem că-şi întrebuinţa bogăţia făcând multe milostenii. Sutaşul trebuie să-L fi cunoscut pe Mântuitorul, astfel că Lumina Lui Hristos, care-i orbise pe iudeii cei pizmaşi, luminase pe credinciosul păgân roman, cel care crede în puterea Mântuitorului şi recunoaşte în El pe Cel ce deţine puterea dumnezeiască.
Importanţa rugăciunii pentru Semenii noştri!
În vederea mântuirii, omului încreştinat, pe lângă credinţă, nădejde şi iubire, i se mai cer şi fapte bune pe care morala creştină le împarte în faptele milei trupeşti: a hrăni pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi, a primi pe cei străini, a îmbrăca pe cei goi, a cerceta pe cei bolnavi sau pe cei ce se află în închisori, în necazuri şi în nevoi, dar, să ne gândim şi la faptele milei sufleteşti: a îndrepta pe cei păcătoşi, a învăţa pe cei neştiutori şi nepricepuţi, a da sfat celor ce au trebuinţă, a ierta pe cei ce ne-au greşit, a mângâia pe cei întristaţi, a nu ne răzbuna pe aproapele nostru pentru răul ce ni l-a făcut, ci a răsplăti răul cu binele, a ne ruga pentru aproapele nostru. Atât faptele milei trupeşti, cât şi cele ale milei sufleteşti sunt necesare şi frumoase, pentru că nu urmăresc obţinerea unor beneficii trecătoare, ci dobândirea unui capital mult mai trainic, a cărui finalitate se reflectă în viaţa de apoi. Fapta relatată vine să motiveze şi să materializeze cum nu se poate mai limpede consistenţa acestor teorii care, dacă nu sunt concret exprimate în relaţiile interumane de zi cu zi, rămân doar un potop de vorbe frumoase, cu măiestrie înşirate, ce nu aduc nici un rod, asemenea bobului de grâu aruncat pe cale, pe piatră, sau între spini. Frumoasa întâmplare care se petrece la intrarea în Capernaum, ne arată şi importanţa rugăciunii pentru ceilalţi, mai ales când oamenii sunt atât de bolnavi, încât nici nu mai pot merge şi nici nu mai pot exprima suferinţa lor grea şi copleşitoare. În dragostea smerită şi milostivă pentru semenii lor, oamenii cu adevărat credincioşi se fac glasuri ale durerii celor care nu îşi mai pot exprima suferinţa, se fac rugători nu numai pentru sănătatea lor, ci şi pentru sănătatea şi mântuirea semenilor lor. În acest sens, trebuie să ne rugăm şi pentru toţi cei suferinzi, pentru cei care ştiu să se roage, dar şi pentru cei ce nu mai ştiu să se roage, pentru cei care pot şi pentru cei ce nu mai pot să se roage ei înşişi, pentru cei care pot să se apropie de Mântuitorul Hristos, venind la biserică, şi pentru cei ce nu mai pot veni la biserică, ci zac, fie în spital, fie în case de bătrâni, întrucât rugăciunea pentru alţii este vindecătoare de suferinţă şi singurătate!
Valoarea fiecărui om înaintea Lui Dumnezeu
De la sutaşul roman mai putem desprinde şi o altă învăţătură, care ne arată că el s-a apropiat de Hristos, rugându-se, nu ca unul care are stăpânire şi din pricina poziţiei înalte, manifestă acea mândrie şi trufie pe care o dau de obicei dregătoriile înalte. El a venit cu toată simplitatea, cu înfăţişarea şi aparenţa de rugător care simte în adâncul sufletului nevoia de a se smeri în faţa Aceluia Căruia I Se adresează, iar aceasta dovedeşte că şi cei mai de frunte oameni, conducătorii cei mai puternici şi mai slăviţi, putrezi de bogaţi, când se adresează Lui Hristos, nu sunt decât nişte cerşetori umili. Prin urmare, sutaşul, atât prin înfăţişarea lui smerită, cât şi prin cuvântul DOAMNE, cu care I Se adresează Lui Hristos, recunoaşte în Domnul Stăpânirea cea mai presus de toate, având în străfundul sufletului său convingerea că este de-ajuns să-I spună lui Iisus că se roagă pentru robul său, deşi în vremea aceea, milostivirea sutaşului pentru robul său apare, nu numai neobişnuită, ci şi foarte asemănătoare cu iubirea de oameni creştină, iubire pe care o putem constata că în zilele noastre s-a răcit foarte tare, noi fiind creştini, mai mult cu numele, decât cu fapta.
În această pericopă evanghelică vedem că în condiţiile în care sutaşul, care până ieri a fost închinător la idoli, nu aleargă la vrăjitori, cum fac unii creştini în zilele noastre, care Îl părăsesc treptat pe Hristos, pentru că dincolo de ranguri diferite sau de funcţii în societate, ceea ce contează este demnitatea umană, valoarea fiecărui om înaintea Lui Dumnezeu, valoarea fiecărei fiinţe umane, chiar şi atunci când omul nu mai poate fi eficient, când nu mai este activ sau productiv din cauza bolii ori a vârstei prea înaintate. Aşadar, să avem credinţa ortodoxă, dar să fie tare ca şi a sutaşului, ca să dobândim Împărăţia Lui Dumnezeu!
Prof. Vasile GOGONEA
